Joc cu Zeii

Tăcerea, aşteptarea se lungeau nefiresc. Raven mă fixa ca o panteră gata de salt, Keeghan rămânea absent, cu gândurile în altă parte, Aidan o apucase de umeri pe Alix, care mă privea curioasă.

– Să începem. Keeghan? a rostit deodată Lorena.

Bărbatul şi-a încrucişat braţele, măsurându-mă sceptic:

– Ai făcut vreodată focul, Kayla?

Mereu; cu chibrituri, brichetă, aprinzătorul electric. Dar fusese o întrebare retorică, fiindcă Keeghan îşi adâncise deja tocul cizmei în nisip, trasând un şanţ circular în mijlocul căruia a îngrămădit ierburi, tufe, crengi.

– Focul este în toate, în soare, în plante, în oameni. Materia însăşi înseamnă mişcare, combustie. Lumea este un imens cuptor cu microunde, plin de particule care tind spre incandescenţă, starea primordială a Universului. Fă-le să se mişte, să vibreze!

M-am concentrat îndelung, ignorând durerea din tâmple. În mintea mea, fiecare neuron devenise un boşiman ce freca două beţe cu frenezie, aşteptând ivirea unei şuviţe de abur, oricât de firavă.

N-a ieşit nici foc, nici fum. Doar migrenă, ameţeală, piroane înroşite care îmi sfredeleau fruntea; şi Keeghan atingându-mi braţul, consolator.

– Mai încearcă singură, acasă. Perseverenţa ajută… uneori.

Un fel de: „Mulţumesc, te mai căutăm noi“, la un interviu de angajare ratat. Puţin îmi păsa dacă aprindeam focul cu mintea sau cu chibrituri! Dar… Expresia Lorenei rămânea neutră, deşi simţeam că o dezamăgisem. M-am răsucit spre Keeghan într-o atitudine pe care profesorii mei de psihologie ar fi numit-o defensiv-agresivă.

– Să ţii flăcările la distanţă, e una. Să le stârneşti din senin…

O vâlvătaie înaltă m-a orbit, făcându-mă să dau înapoi. Flăcările se răsuceau, se roteau într-un stâlp incandescent ce radia o dogoare intensă. Şi, în loc să scadă, creştea – din câteva ierburi?!

Calm, Aidan a adus extinctorul şi totul, văpăi, tufe, nisip au dispărut sub torentele de spumă. A lăsat tubul gol să cadă lângă cercul cu margini de cenuşă, apoi s-a întors spre Keeghan:

– Data viitoare îl cari tu.

Data viitoare?

Linişteşte-te. Keeghan este singurul dintre noi care stăpâneşte focul.

Lorena: un gând-şoaptă, numai pentru mine.

Şi-atunci, de ce a trebuit să trec prin asta? Eşecurile ne fac mai puternici?

Răbdare. O să înţelegi.

– Kayla Blackmoon! Există o materie numită Fizică în şcolile…

Umane. Raven şi-a înghiţit cuvântul în ultima clipă. Să nu jignim handicapaţii, săracii cu duhul, categoriile defavorizate.

– … în şcoală. Mai ţii minte ce ai învăţat?

– Unele da, multe nu, am răspuns evaziv.

– Uită totul! Regulile, teoremele, cauzalităţile sunt valabile doar într-un univers… restrâns.

Din nou, evitase să spună uman.

– Infinitul se află în continuă schimbare şi toate se leagă: grăunţii de nisip, stelele, ploaia, spirala vieţii din fiecare.

Da, Forţa care ţine împreună atomii, galaxiile şi pe discipolii lui Yoda.

Înainte să-mi ascund gândul, maestra Jedi trecuse la demonstraţia practică. S-a uitat la o piatră care îşi vedea liniştită de somnul mineral şi, zece secunde mai târziu, aceasta a început să vibreze, apoi s-a ridicat deasupra solului, venind să se aşeze la picioarele ei. Bolovan cuminte, ascultător! Pe următorul l-a făcut să aterizeze peste primul, într-un echilibru instabil. A repetat numărul până ce rezultatul a început să semene cu un şarpe ce unduia alene în văzduh.

– E rândul tău, m-a îndemnat Raven.

Kayla Blackmoon jonglând la scenă deschisă. Emoţii? Da, şi o  problemă: n-aveam bolovani. Raven îi adunase pe toţi, până la ţărmul insulei nu mai erau decât nisip, ierburi. Şi… bolovanii ei.

Capul şarpelui de piatră s-a desprins, pornind spre mine, când degete nevăzute l-au înhăţat, trăgându-l înapoi. Raven m-a fulgerat cu o privire plină de înţelesuri.

Aşa am început.

Bolovanul zvâcnea, sălta, trecea peste un fileu invizibil pentru a fi trimis înapoi, într-un meci de ping-pong cu o minge de 8 kilograme… Alix făcuse ochii mari, Aidan şi Keeghan deveniseră deodată atenţi, Lorena a surâs cu modestie.

Raven începea să ia jocul în serios. Se încrâncenase, iar bolovanul se îngreuna tot mai mult. Era ca plumbul, de-abia îl clinteam, deşi… Brusc, i-am dat drumul. A ţâşnit ca o ghiulea, însă Raven l-a oprit scurt, făcându-l să se rotească haotic în văzduh, asteroid în derivă. Era clipa pe care o aşteptam: am smuls piatra de la bază şi şarpele-obelisc s-a năruit, ridicând alte coloane – de praf. Din mijlocul lor, Raven mă privea cu neclintirea unui samurai gata pentru lovitura finală. Şi-a desfăcut pumnii încleştaţi, răsfirându-şi degetele ca pe nişte evantaie şi, împrejurul nostru, văzduhul a început să tremure, să vălurească.

Şi atacul a venit, grindină de bolovani năpustindu-se spre mine – aş fi putut opri unul, doi… Femeia-samurai murmura ceva, nerăbdătoare. Mă şi vedea izbită, doborâtă, îngropată sub o movilă de pietre căreia îi lipsea doar placa funerară. Sau poate voia un trofeu lângă care să se lase fotografiată; cu un picior pe grumazul meu, oferind un profil de walkirie surprinsă în momentul triumfului.

Genele Lorenei coborau peste ochii întunecaţi de un început de spaimă, o clipire imposibil de lentă… Bolovanii încetiniseră şi ei, se apropiau într-o plutire lină, de vis, ca atunci când timpul se diluează până la repaus.

Eu făcusem asta?

M-am silit să mă scutur din amorţeală. Bolovanii imponderabili veneau încet – dar veneau. M-am ferit din calea unuia, m-am aplecat şi al doilea mi-a trecut pe deasupra capului. Pe al treilea l-am împins cu latul palmei, imprimându-i o nouă traiectorie. Cumva, viteza proiectilelor se accelerase iarăşi, însă mă aruncam, mă rostogoleam, ţâşnind dintr-o parte în alta. Când ultimul bolovan mi-a şuierat pe lângă tâmplă mi-am pierdut echilibrul şi am căzut, acoperindu-mi faţa cu braţele.

Am rămas locului, răsuflând greu; se terminase? Undeva, la înălţime, un pescăruş plutea peste ocean fără să îşi mişte aripile… – dar nu, lumea îşi reluase ritmul firesc. Lângă mine, Raven mă privea de sus, cu o expresie impenetrabilă. Şi, pe neaşteptate, a izbucnit în râs.

– Ai reflexe bune, Kayla. Dar încearcă să gândeşti întâi, apoi să acţionezi.

Fusese un compliment? Nu eram deloc convinsă, însă am luat mâna pe care mi-o întindea; atingerea era fermă, caldă. Pentru o clipă am simţit că, dincolo de platoşa de mizantropie, bătea totuşi o inimă.

Alix a dat-o la o parte, uitându-se la juliturile de pe genunchii mei, la o tăietură adâncă, ce începuse să sângereze. Şi-a trecut palmele pe deasupra şi rana s-a închis, prefăcută într-o cicatrice care s-a estompat, dispărând apoi cu totul.

Un miracol altfel decât celelalte. Şi singurul demn de râvnit.

– Crezi că eu… ? am murmurat.

– Nu.

O sentinţă definitivă. Alix putea fi dură, când voia. Însă nu pe mine era supărată, ci pe Lorena, care mă aruncase astăzi legată la ochi în cuşca leilor. M-a luat de mână, într-o declaraţie neechivocă:

– Noi am terminat aici. Aidan?

N-a aşteptat răspunsul. S-a răsucit şi a pornit spre ţărm, trăgându-mă după ea. După un timp am auzit paşii lui Aidan, gândul Lorenei.

Eşti una dintre noi, Kayla. Să nu uiţi asta.

Vorbea despre Cei Vechi? Iată-i: Keeghan controla focul, Aidan avea un radar în creier, Raven vedea în trecut, Alix vindeca miraculos, Lorena avea o relaţie specială cu cei în mintea cărora intra fără să ceară voie… Însă cine erau, ce erau cu adevărat cei cinci? Nişte excentrici autoexilaţi din rândul umanităţii? Zei care îşi petreceau eternitatea urmărind, cu amuzament, sau indiferenţă zbaterea furnicilor umane?

Însă începusem să-i cunosc, să înţeleg că nu plictiseala îi făcuse să coboare din Olimp ori din Valhalla. Şi-am mai ştiut ceva − lecţia, testul sau ce va fi fost în ziua aceea nu era decât prima dintr-un lung şir la capătul căruia… Mă vor privi ca pe una de-a lor? Lorena cu siguranţă, poate şi ceilalţi, până şi Raven.

Dar voi fi vreodată cu adevărat?

---

Imaginea reprezentativă: Anne Nygard

---