Lapte stricat
(Andreea Florescu)
Cred că una dintre cele mai odioase senzaţii pe care le poate încerca cineva în decursul vieţii este să bea lapte stricat. Probabil toţi am trecut prin asta la un moment dat: deschizi fridgiderul (despre care uiţi că, în ciuda încrederii totale pe care ţi-ai pus-o în el, nu poate ţine unele alimente proaspete la nesfârşit), iei cutia cu lapte, îi răsuceşti capacul şi, fără să mai verifici, torni din lichidul alb fie direct în cafea – cazul cel mai nefericit, în care se compromite şi bunătate de licoare vitalizantă, şi, implicit, restul zilei, – fie într-o ceaşcă, spre a fi folosit pentru mici alte plăceri: înmuiat de biscuiţi, cereale sau, de ce nu, pentru băut.
Nu ştiu dacă coagularea aceea lăptoasă este cea care te scârbeşte de fapt, mirosul sau, poate, ambele în egală măsură, dar cert este că nici nu mai contează: realizezi pe dată că acel lapte nu mai este bun de nimic –, iar asta presupune fie un drum neplanificat până la magazinul cel mai apropiat, fie să-ţi pui pofta în cui, indiferent de ce aveai de gând să faci cu laptele respectiv. Ȋn orice caz, te constrânge la a-ţi ieşi din zona de confort, lucru care te loveşte pe neaşteptate: la prima oră a dimineţii este aproape la fel de rău ca seara, când vrei să-ţi asiguri un somn liniştit cu o cană de lapte călduţ, cu miere, sau poate chiar în miezul zilei, când ai poftă să-ţi pregăteşti un desert nevinovat.
Dar ce mă intrigă pe mine cel mai mult la această poveste este momentul precis în care laptele îşi pierde proprietăţile obişnuite, devenind acru la gust şi îngroşându-şi consistenţa. Dacă azi mă folosesc de el şi este încă bun, iar a doua zi survine întâmplarea nefericită, înseamnă că schimbarea apare undeva în decursul celor aproximativ douăzeci şi patru de ore. Dacă aş reduce intervalul orar, aş putea îndrăzni chiar să afirm că această transformare se petrece pe timpul nopţii – tărâmul întunericului, al necunoscutului şi al nefastului. Prin urmare, aş avea vreo opt ore la dispoziţie în care să deschid inopinant frigiderul şi să surprind laptele în plin proces de alterare. Să-i întrerup nemernicului actul sinucigaş în stil kamikaze, să-i sabotez planul mârşav de autodistrugere şi să-mi salvez, astfel, cafeaua, măcar pentru încă o zi. Căci cine îmi garantează că, odată salvat de la moarte, nefericitul nu va recidiva, nu va încerca să-şi ducă până la capăt gândul suicidal? Extrapolând această idee şi făcând o paralelă la interacţiunile umane, când doi oameni pot să-şi vorbească astăzi, iar mâine să nu se mai înţeleagă, schimbarea producându-se, deci, literalmente, peste noapte, înseamnă că, asemenea laptelul care se strică în momentul X, oricine dintre noi poate spune sau face ceva pentru care celălalt să se simtă atacat şi astfel să compromită, fără ştirea lui – moment Y – o relaţie care până atunci se manifesta într-o simbioză perfectă.
Imaginea reprezentativă: Rishabh Dharmani
Leave a comment