Linda și călătoria în jurul săptămânii
Linda este o tânără în vârstă de cincisprezece ani, care locuiește împreună cu familia ei. Familie ce îi caracterizează comportamentul ca fiind strașnic, mai ales în ultima perioadă.
– Serios? Este a nu știu câta oară când vă spun, se întâmpla pe bune! răsună vocea puțin ridicată a Lindei din bucătăria familiei. Omul acesta pătrunde în camera mea în fiecare noapte apărând parcă de nicăieri. De fapt, nu cred că pleacă niciodată.
– Nu mai spune! Și ce face? Se uită cu tine la videoclipuri cu pisici? spuse sora Lindei râzând.
– Evident că nu! răspunse fata, de data aceasta puțin gânditoare. Să știi că uneori nu face nimic, dar alteori îmi spune povești uimitoare.
– Cred că ai văzut prea multe filme! Las-o mai ușor.
Linda se ridică de la masă privindu-și încruntată sora. Toți cred că spune doar niște povești amărâte. După cină, fata se duse în camera ei. Între timp, “omul”, pe care îl considera prietenul ei, se făcuse confortabil în fotoliul din colțul camerei:
– Cum ți-a fost cina, Linda? o întrebă acesta.
– Groaznică!
– De ce spui asta? Aș da orice să pot mânca delicatețurile de la cina familiei tale!
– Nu mă înțelege greșit, mama face o mâncare grozavă, mai bună decât a mătușii Lorry, dar de data aceasta a gătit sora mea, așa că poți înțelege cât de bine am mâncat! Dar măcar este sâmbătă și pot dormi până mâine spre prânz.
Sună alarma.
– Deja?! Se miră Linda somnoroasă. E nedrept! E duminică!
– Nu, scumpo, azi e marți! se auzi vocea mamei sale ce venea spre camera ei.
– Încă cinci minute, mamă! Te rog!
– Fie, Linda, dar sper să fie ultima…
Sună alarma.
Fata se trezi buimacă și privi ecranul telefonului mobil. Joi, ora 7:30. Se așeză pe marginea patului încercând să înțeleagă de ce este așa obosită. Se simțea de parcă nu mai dormise de patru zile. Sau de parcă dormise patru zile încontinuu. Vocea mamei răsună înfundat:
– Să fie ultima dată când se întâmplă!!! Nu-ți mai permit să absentezi de la școală!!!
Linda profită de cele cinci minute pentru a realiza ce i se-ntâmplă. Se uită în colțul camerei la prietenul ei care era nemișcat:
– Linda, dormi?
– Aș vrea eu!
– Ha-ha! Știu cum te simți! Mereu obosită, de parcă patul strigă după tine: „Linda, aici e cald și bine.”
– Mhm…
– Când eram în vremurile mele bune mi se spunea Adam omul. Asta pentru că eram singura persoană demnă de a fi numită om.
– Cum adică?
– Eram om cu toată lumea. Salutam atât pe cine mă saluta, cât și pe cei care ca nu mă salutau. Respectam pe cine mă respecta, dar și pe cei care mă judecau. De astfel, sfătuiam pe cine avea nevoie. Iubeam copiii și îi răsfățam cu dulciuri și fructe în fiecare duminică.
– Dar dormeai? întrebă Linda.
– Nu simțeam oboseala.
– Eu mă simt de parcă… de parcă… Adam, eu trăiesc într-un univers paralel! Asta este! Sunt sigură de asta, Adam! Și acum pare că mă strigă cineva.
– Spală-te pe față!
Linda se ridică din pat. Totul se întunecă, iar privirea ei nu mai este clară. Scările întortocheate păreau acum drepte și, deși înainte Linda alerga pe ele, acum parcă a uitat cum să le coboare.
Copila își auzea numele precum un ecou, iar deodată…
Linda sare în șezut. Privește ecranul telefonului mobil. Sâmbătă.
– Linda, scumpo, nu te-ai spălat pe dinți!
Fata clipește și își privește mama.
– O, haide! Am înțeles cum stă treaba! Trăiesc într-un univers paralel, știu ce am de făcut.
– Poftim?
Linda sări din pat și alergă pe scări, se duse la frigider, luă o bucată de ciocolată și începu să mănânce. Mama ei o privea nedumerită, neînțelegând ce are de gând să facă, dar o lăsă în pace, privindu-o cu atenție. Fata zâmbi, termină de mâncat și se spălă pe mâini.
Linda privea în jur gândindu-se la ce lucru fantastic ar putea face în timp ce se află în universul ei paralel. Observă un tablou vechi. Știa că în tablou este un strămoș important al familiei sale, însă mai știa și că este strict interzis să îl privească. Pe lângă asta, niciodată nu reușise să tragă cu ochiul la acesta deoarece era așezat într-un loc nu foarte ușor de accesat pentru o fată scundă ca ea, așa că se urcă pe blatul de bucătărie pentru a putea vedea pentru prima dată tabloul.
– Bună seara, domnule din tabloul misterios! Este o onoare să mă apropii de dumneavoastră pentru prima oară. Despre mine? Desigur. Mă numesc Linda Alessia Jeffers, am cincisprezece ani, îmi plac animalele și înghețata de căpșune. Locuiesc împreună cu părinții mei și cu sora mea, Henna, lucru pe care mă gândesc că îl știți având în vedere că sunteți pe acest perete cu mult înainte de a mă naște eu. Cum e viața în tablou? Stați pe acest perete tot timpul și nu faceți nimic altceva în afară de a privi drept înainte. Dați-mi voie să vă privesc mai îndeaproape. Omul din imagine avea un zâmbet larg alături de care stătea veselă o strungăreață. Avea pistrui, iar mâna acestuia era situată pe o pălărie caraghioasă, însă în josul imaginii, cu litere de mână scria numele aceastuia.
– Adam Jeffers? Stați o secundă! Semănați leit cu… Vă cheamă ca pe… Cum se poate?… Nu, nu, nu! Este imposibil să fiți…
Mama Lindei privește scena îngrijorată.
– Îl cunoști pe Adam, Linda?
– Desigur că îl cunosc, mamă! El este prietenul meu care mă veghează în fiecare noapte.
O lumină bătu brusc în fața Lindei. Se trezi și privi lung ecranul telefonului mobil. Duminică, ora 9:30.
– Asta da călătorie!!!
Mihaela Stanciu este elevă în clasa a VIII-a la Școala Gimnazială Manasia, jud. Ialomița
Leave a comment