Luneta
(Cristian Vicol)
Pasiunea mea pentru science fiction s-a născut într-o miercuri și a murit într-o sâmbătă. S-a născut, de fapt, odată cu micul televizor alb-negru din bucătărie, în fața căruia îmi petreceam aproape toate serile săptămânii, dar mai cu seamă cele de miercuri, atunci când televiziunile românești reluau pentru a nu știu câta oară Contact ori Event Horizon. Stăteam chinuit pe un scaun, strivit între masă și dulap, și visam să mă plimb printre stele și pe Lună. Într-o altă zi, ai mei au venit acasă cu o lunetă, iar pentru prima dată cosmosul a căpătat consistența unei destinații reale. În serile senine ieșeam pe balcon, alături de ei, și cartografiam împreună mările Lunii, cu nesațul cu care navigatorii își anticipau marile călătorii. Mă vedeam pășind pe alte lumi, primul și singurul om (pentru cine știe cât timp) care ajunge în cele mai îndepărtate colțuri ale universului.
(…)
Pentru a citi tot articolul dă click aici.
Leave a comment