mama și tata

(Daniela Vizireanu)

I
Nimic nu mai funcționează pentru el, spovedania
unghiurilor simple. Altfel se scurge lumina prin
halterele de stele. Când te înfunzi în ea ca într-o latrină
începi să inventezi semafoare și reguli.
Aici, lângă mama și tata într-un sat cu șase străzi de la
un capăt la altul am învățat să accept moartea ca pe
propria dispariție. Am văzut animalele muribunde
pentru binele familiei, frica ochilor,
spasmele. La un moment dat, am asistat la nașterea
unui vițel mic și plin de sânge pe care tata îl trăgea epuizat
din corpul vacii. Despre frumusețea acelui moment
nu se poate
scrie în limbajul existenței imediate, ci doar prin imagini
inclasabile, delirante. Atunci am înțeles puțin că viața nu e
doar pentru noi, oamenii, care trebuie să învețe
să numere banii.
Am început să mă împrietenesc mai mult cu animalele
din ogradă.

II
Sunt vorbe cu adevărat pline de dragoste, cum sunt
și vorbe ce apasă pe tâmple ca loviturile de minge
încasate repetitiv de la frate-miu. Am atâtea să-ți spun
ție, tată, încât nu o voi face niciodată. Tot ce știu e
că nu vreau să vorbesc despre moarte. E ca și când
m-aș sui în nucii din fața casei mai aproape de
Doamne-Doamne.
Spune-mi, daniela, m-a țintit, m-a disecat liniștea.
Spune-mi, daniela, a venit timpul să dărâmi cuștile.
Spune-mi-limbajul-liniștii, curajul solid și dulce
ca o ciocolată topită în Ghana. Spune-mi despre morți
și răniți. Spune-mi-daniela esențial antrenată în
anxietatea lumii a treia. Frumusețea este în mine,
în nebunie, în instrumente care schimbă lumea.
Spune-mi forță casantă și derapaj senzorial.