Marea Schismă
Dragana! Decanul s-a oprit la studenții din primele rânduri și s-a uitat fix la mine. Eram la colocviul de anul trei, ultimul an de facultate. După ce am vorbit despre experiențele pozitive din ultimii doi ani de studenție, ne-a întrebat de regrete. S-a lăsat liniștea în amfiteatru și nici eu nu știam care regret merge spus în situația asta, dar a insistat, știind că dacă nu-l salvez eu, nu-i răspunde nimeni: Zi-ne tu, Dragana, tu pari că știi ce vrei. Ai vreun regret până în acest punct? Așa că am renunțat să mai filtrez răspunsurile: Da, regret că știu ce vreau.
Îmi permiteam să spun adevărul pentru că știam că el, precum și alți profi din department, mă simpatizau. Mi-a spus-o și Ciara, care era suficient de extrovertită cât să stea cu profii la bere, Dragana, iar au vorbit despre tine! La simpatia asta a contribuit faptul că am fost șefă de promoție doi ani la rând, o onoare pe care o împărțeam cu un neamț din Munich, precum și faptul că începusem deja să abordez profesori cu idei de cercetare pentru doctorat.
Dacă reușeam să-mi plătesc chiria până la capăt și să termin anul trei, aș fi putut aplica pentru una dintre cele cinci burse de cercetare pe care le punea la bătaie Universitatea, prin care Consiliul Național de Cercetare Socială și Economică, ESRC-ul, îți sponsoriza doctoratul (plus un master pregătitor, la alegere) și pe deasupra îți dădea câteva mii de lire bani de chirie și de cheltuială. De bursele astea auzisem încă din anul întâi, când mă agitam să văd ce pot face cu sociologia după ce termin, dar nu credeam că românii puteau intra în competiție. Abia aveam voie să lucrăm, darmite să primim bani moca pentru doctorat.
De faptul că m-aș fi putut califica am aflat de la Chase, tutora englezoaică care ținea seminarul de inegalități sociale. Chase însăși provenea dintr-un oraș defavorizat din Anglia, cu ea m-am înțeles de la început când am întrebat-o despre burse. Mi-a vorbit direct despre aspectele practice, nu m-a psihanalizat cu întrebări despre ce mă pasionează etc., cum făceau consilierii de cariere. Chestia asta cu să faci ce-ți dorești în viață este rezervată celor cărora dacă nu le iese, au unde să cadă. Lor le revine libertatea și blestemul de a-și găsi pasiunea.
Chase mi-a zis că mă calific ca cetățean UE și mi-a explicat că, fiind doar cinci burse pe toată Universitatea, fiecare departament va susține în competiție un singur student, deci sunt două stagii prin care proiectul trebuie să răzbată, faza departamentală și faza pe Universitate; că trebuie să scriu proiectul de cercetare și să găsesc un profesor disponibil să mi-l coordoneze, și nu orice profesor, unul care să știe și subiectul meu de cercetare și birocrația din jurul acestor burse.
Chase mi-a atras atenția că din cele cinci burse, patru se dau pentru proiecte de cercetare cantitativă, adică cercetare statistică. Dacă vrei să-ți maximizez șansele, propune un proiect care să se poată aborda prin statistici, mi-a spus Chase cu regret, pentru că și ea făcea statistică la doctorat, cu toate că și-ar fi dorit să facă altceva, să exploreze comunități ca antropologii sau să aprofundeze o problemă teoretică precum clasicii sociologiei, lucruri pe care le-aș fi preferat și eu, la o adică, dar acesta era un lux care atârna de o singură bursă.
Statul englez s-a săturat de etnografi și de filozofi și a ales să-și concentreze bursele pe statistică. În 2012, Marea Britanie stătea cu curul pe un munte de date despre ce fac și ce gândesc cetățenii, sondaje de opinie și date administrative, dar nu avea suficienți cercetători pricepuți să le analizeze. Așa că a deschis porțile imigranților să facă asta, cum se întâmplă cu orice job pe care băștinașii nu și-l doresc sau pe care nu știu să-l facă. Așa că mă calificam să intru în competiția pentru aceste burse.
Înainte să dea la facultate, mulți liceeni trec prin alegeri grele, dihotomii care le sfâșie sufletul, că ei vor să studieze una și părinții îi forțează către altceva, în general Drept sau Medicină. Am auzit o poveste cu o fată care voia să facă Teatru, dar ai ei o obligau să dea la Medicină. Ea nu îndrăznea să-i contrazică pentru că erau părinți severi și autoritari, numai în mașină, când au dus-o la examenul de admitere la UMF, i-a ieșit pe gură, involuntar: Nu vreau la Medicină, vreau la Teatru! Au continuat să meargă la UMF, într-o liniște de cortegiu funerar.
Nu voiam să fac proiect de doctorat cu statistică, voiam să ascult și să interpretez poveștilor oamenilor amărâți. Proiect cu statistică ar fi însemnat să folosesc date colectate de alții, ceea ce mi-ar fi limitat orizontul cercetării, sau să pun lumea să-și definească părerile pe scări de la 1 la 5, ca și cum nu există nuanțe, să triez oamenii în categorii – categoriile: singurul aluat care poate fi digerat de birocrația statului și valorificat de piețe –, și nu credeam o secundă că asta îmi va face plăcere sau că astfel voi putea afla ceva profund despre lume. Nu credeam că lumea e măsurabilă, așa cum nici eu nu eram. Și dacă m-ar fi categorisit cineva, naționalitate – română; domiciliu – UK; vârsta – 18–25; sex – feminin; ocupația – studentă; ocupația tatălui – altele; fericire – 3.5, câte nu s-ar fi pierdut printre categorii?
Aveam ciudă pe categorii. Din cauza categoriei „naționalitate” n-am avut permis de muncă când am ajuns în Anglia. Din cauza categoriei „sex” trebuia să am grijă cu câți mă combinam ca să nu fiu considerată curvă. Nu voiam să fiu o vestală a științei controlului și a mărginirii omului, să păzesc categoriile, aceste granițele care devin adevărate odată ce sunt consemnate, resuscitate de birocrați și de cercetători.
Era datoria mea să aduc la lumină ceea ce se deșartă printre categorii sau măcar să nu colaborez cu inamicul. Printre noi, studenții de la Mercia, care nu putem lăsa din gură ideile lui Adorno, Horkheimer și Marcuse, printre noi era o vorbă, că dacă mergi pe statistică îți vinzi sufletul diavolului și, ca și cum vorba asta ar fi fost adevărată, toate drumurile duceau la diavol. Bineînțeles că patru din cinci burse erau pentru proiecte sociale cu statistică. Bineînțeles că, pentru luxul de a studia mai departe, trebuia să mă sacrific.
Fragment din romanul în lucru Terminalul nostru, plecări
Leave a comment