Micul Paris?
Vreţi să spuneţi că fostul hotel, ajuns unul pentru şopârle băgate în dosul femeilor cu pene şi desenul pasajului englez pe sâni, era modern? O fi fost el înainte, dar strâmtoarea şi cupola de sticlă s-au îmbibat de la miros până au mucegăit. Acum, putoarea în care te înfigi direct din Calea Victoriei îţi aruncă umbra pe faţa Sfântului Nicolae. Intri şi iei o lumânare să te ierte Dumnezeu pentru tinereţe, una pentru prietenu’ de la feare, alta pentru omu’ de o zi la Casa Poporului până a dispărut a doua zi. Oricum, el te-a dus în gang şi acolo ai văzut picioare de damă, în ciorapi negri cu găuri, până unde nenorocitu’ te-a împins deşi erau înalte, ca să vezi şi nu ai văzut decât rujul întins pe faţa unei bătrâne, dar ai intrat şi ai ieşit cu negura Bucureştiului pe cap. Parcă ai fi fost fără timp, a doua zi era lumină pe şantier şi seara până când scara la demisol mirosea a sânii daţi cu oţet şi abia atunci am adormit între ei. Măcar nu era ca în secţia gestapoului de la Kogălniceanu. Aşteptam să se desfiinţeze după ’89, să am mai mulţi bani şi ceva independenţă dacă tot public şi trag la masa de scris ca la fundaţia Parlamentului, unde mi-a murit prima tinereţe, cu păcate cu tot. Că atunci când am văzut pe molozul de pe Arionoaiei fotografia cu imaginea maternităţii, cum scrie azi în cartea despre Bucureştiul dispărut, care era o femeie cu pruncul cât ea, atunci l-am crezut pe călătorul străin. Bucureştiul e un oraş al poveştilor, nu doar de lozinci şi de proteste, jmekerii oricum se făceau că nu pricep, păpuşile în dungi nu pricep, sunt altu’, spunea fiecare la geamul orb din ministere şi de la guvern, antiprotestul are dinţii stricaţi. Ho, strigă din partea cealaltă unii care sunt tot ei, numai să vadă că dispare tupeul ca în focul de la Colectiv, unde flacăra nu a pornit de undeva, doar a coborât din cer până la orchestră şi a topit instrumentele, a topit mâinile de pe microfon, de pe corzi şi păcănele, Percuţie! Mâinile au mers mai departe în mulţime, câteva sute de tineri erau fierbinţi, i-a prăjit focul dacă se urcau unii peste alţii, iar gura de ieşire, singură, nu-i putea înghiţi, ce vreţi, flacăra mocnea, lua forma trupului că trup e şi, după ce a înconjurat scena, s-a lăţit ca să-şi facă loc prin carnea amestecată cu stofă, dar pe unde să iasă, uşa de container se umpluse de tineri şi cealaltă mână, de afară, nu putea trage decât altă mână dinăuntru, dacă nu era cenuşă fierbinte, scăpa. Poate că sufletul din urma cenuşii mai trăia pentru că o voce dinăuntru sau de afară dacă striga la ambulanţă să vină aproape de respiraţia fetei, care intra în folie, se răcea, mai trebuia şi să aştepte pe asfalt toată noaptea, o folie lângă alta, exact ca lumânările aprinse direct în trupuri, înăuntru, Dumnezeu să ne ierte! Să mori tu, mi-a zis Geamănu’, cu sataniştii ăia cu tot? Ce, ţi-ai ocupat iar locu’ la groapa de gunoi? Du-te-n Paştele mă-tii, i-am strigat mai jos de Mănăstirea Neamului. Ai gura pungă, Petre, Sunt independent, Radule, şi roata se întoarce el Ceașcă (Ceauşescu), a mai zis, dar nu ştiu ce înseamnă asta fiindcă era dezbrăcat şi fără durere.
Micul Paris a fost mai întâi sat, se ştie, dar străinii încă se mirau că în hardughia trasă doar de doi cai între Giurgiu şi Bucureşti, până şi umbra căruţei părea suflată de urgia vântoasă, care cotrobăie şi în coşul de mâncare din spate. Of, uf, hop, de la umbră la berlină era distanţă de opt cai şi mult bănet, chiar şi pentru o zi se simţea la şale. Astfel că străinul fixează spatele căruţaşului care îşi face cruce, Că şi gălbioru e de viaţă trecător, zice. Se uită la marginea drumului ca la o aşa viaţă şi doar odihna cailor mai scăpa de vârtej. Lasă că pân’ la Filaret nu era decât un secol, cu surugiul deasupra maţelor înstrăinate, dar şi cu distanţele mişcate întruna. Hai, hai, malurile Dâmboviţei, pline de lemne putrezite de la garduri şi de la scările caselor, legănau omul, căruţa şi biciul pe spinările vitelor mai ceva decât potopul care pornise dinspre pădure. Culmea Dealului cu biserica Mihai Vodă făcea, însă, un fel de umbrar şi străinul mai să se închine şi el. Mijlocul secolului al XIX-lea se foia împreună cu omul în aşternuturi, sub luna plină care dădea în Curtea Domnească, să fie văzută de toţi, mai ales că bisericile îşi vărsau cupolele peste grădina de aici şi de la marginile Bucureştiului. O adiere tot cobora din Deal să treacă apa cu mâinile femeilor în pânza ţesută la război, dar la Curtea Domnească l-a desfăcut pe un dezmăţat îndulcit la averi şi nevăstuici, spun că nici cruce n-a avut, năravuri da, că a luat mersul Dâmboviţei, ba a şi cârmit într-o parte când apa şi-a schimbat cursul. Numai gândul Brâncoveanului a fost neretezat, iar braţul drept al Dâmboviţei s-a dat mai aproape şi vodă s-a uitat din moarte la livezi, la mlaştina întinsă spre moşie, s-a întors spre smârcuri, unde era chiar orizontul cum coborai de la Filaret. Sfântă Treime, tristeţea mesteca mlaştina printre copite şi roţi, din pădure s-a simţit adiere din nou, cum era locul atunci cu Dumnezeu, cu negustorul care avea să poarte pălărie cu boruri mari, alături de vânzătorul cu căciulă tăbăcită peste pielea lui la fel, dar vodă hotărâse să taie cale până la moşie.
Ştiu, nu poţi plimba trecutul cum face frica în toate vremurile cu omul.
– Aoleoooooo! Crezi că nu se ştie ce îţi poate osu’, Tăticule, mi-a transmis Macadam deîndată ce s-a instalat în Instituţie pe acelaşi post, dar fără putere.
– Îhî, cât p-aici să îngheţe Dâmboviţa pe caniculă când aţi trecut voi podul la Piaţa Unirii.
– Chiar crezi că îţi mai suportă cineva mofturile, Radule? Te umfli în pene de parcă ai fi cel mai.
– Mă simt onorat, tovarăşe, dar tot întreb, în Historie cum e cu scriitorii tăi de raftul întâi?
– Dacă nu ai fi atât de prost, Achime, eşti aşa de la naştere?
– E prea devreme să spun.
Dacă vreţi, mai bine, să revin la foaia care este, de fapt, opinia publică, să ştiţi că Bucureştiul era plin de grădini, Şi Cişmigiul. O fi fost o mlaştină înainte, dar măcar nu era aşa pustie şi într-o Buturugă cum a ajuns astăzi. Adevărat, am făcut deceniu după deceniu prin parc, mătasea broaştei s-o fi păstrat de la câteva lebede, dar piepturile lor au dispărut cu bazinul secat de vreo câţiva ani aşa că nu veţi vedea decât umbrele lor. Dacă insistaţi, şi niscai umbre de flori până la pânza pusă peste Arhivele Naţionale, poate şi pentru că nu mai are cine să citească la bibliotecă, pânza mare din coasta Primăriei Bucureştiului dă semn că e încă tăcere, doar şobolanii fac drumuri de la una la alta ca să mai mişte liniştea de mormânt, care e un canal secret între instituţii, sub târnăcoapele de deasupra. În Primărie se scoală morţii de dimineaţă, duc hârtiile de la un etaj la altul, aşteaptă finalul de an să caseze dosare, altele, deja sortate, pornesc spre subsolul aproape înecat de miros şi umezeală, doar că şi de acolo pleacă rafturi întregi spre gropa de gunoi Vidra, 330 lei tona. Domnule, cea mai mare producţie a Bucureştiului e gunoiul, s-a repezit primul consilier, preluat de celălalt prim consilier, dar din Instituţia centrală. Să facem ordine, a cerut la prima şedinţă Femeia Ingeaua. Masa circulară de lemn s-a strâns, luciul s-a ridicat pe feţele cu frica în pungile de la ochi şi…
Dar să revenim! Pe vremea călătorului, îngrozit de crăpătura tot mai vizibilă dintre Occident şi Orient, în care tocmai căzuse, Nici măcar un han de ispravă, domnule, sunt într-o mlaştină, a privit de pe culme, de la Filaret, cum viile erau coapte şi sălciile coborau spre râu. Dâmboviţa curgea cu nămol cu tot, iar Curtea Veche stătea strajă la viaţa care începea de acolo şi se împrăştia prin grădini, în pieţe şi pe Calea Mogoşoaiei. Ţăranii cu butoaiele cât căruţa şfichiuiau boii, că boi aveau, în văzul vreunei femei din hotel ieşită la balcon, de unde se vede că nu sălciile de Dâmboviţa le iau privirile, nici broaştele, le fură privirea sacagii, domnule cititor. Ele ştiu asta după cum rămân cu golul în ochi lângă o răcoritoare, dar şi lângă bărbatul cu pălărie, ca stăpân al locului şi al coapselor ei tinere foarte. Proprietar de hotel, asta însemna să nu vezi Romarta ca prin anii unamienouăsuteşaptezecisauoptzecişiceva, cât să bei o cafea royal, dar ce spun, cafeaua la nisip de la Kogălniceanu a fost un răsfăţ până şi pentru studenţii de la 6 Martie tocmai în ani ’80 ai secolului al XX-lea, cei mai trişti şi mai înghesuiţi prin cămine, şi mai trişti când cafeaua a dispărut în zilele noastre cu zidurile de pe marginea Dâmboviţei aşa cum se scurg pe trotuare şi peste găurile scoase de la demisol.
Fragment din romanul nepublicat Femeia cu-dinţi-de-rechin
Julien Caragea
Frumos!… În stilul Dvs. inimitabil, cu precipitări și sensibilități, virând spre istoric și spre fantastic… Se anunță deja ca un roman ce se va citi cu sufletul la gură… Îl așteptăm, cu cel mai mare interes!