Mix-tape, vol. 2
(Cristian Vicol)
La începutul anilor 2000 rapul, manelele și rockul erau în bună măsură genuri de muzică pe spectrul opus, sau cel puțin așa susțineau fanii, care nu doar că se disprețuiau unii pe alții, dar ocazional se mai și încăierau prin parcuri. Pe interval. Mă rog, mai puțin cei care ascultau Verdikt, cred.
Fiecare cu barurile, cu hainele, cu partea sa de cartier. Iarba și băutura erau aceleași pentru toți. În general ne țineam departe unii de alții. Ne mai râdeam – ei de pletoși și de geci de piele purtate chiar și vara, noi de treninguri și de blugii lăbărțați. Sau de lanțurile și brățările de aur, care erau, așa credeam noi pe atunci, altfel decât cele de argint, ori de țintele de oțel.
De câteva ori am fost făcut satanist. Câțiva m-au tras de păr, de parcă eram un fel de curiozitate. Probabil eram. La un moment dat, în parcul de la Poștă, m-au luat unii la împins vagoane, după ce m-au întrebat dacă nu mi se topesc unghiile de la bocancii grei, prea grei ca să mai fug. M-au lăsat să plec după ce m-au asigurat că, daca și-ar dori, ar putea să mă rupă cu bătaia. Și că-s un bulangiu.
Aveau dreptate. Erau anii 2000 și eram pe spectre opuse. Și am rămas așa până la primul drum mai lung pe care l-am făcut cu mașina, un road-trip adevărat, în sus și în jos o săptămână prin Ardeal. Eram trei – un coleg de liceu, îi ziceam Crize (că era turbat rău pe „Basul și cu toba mare”), șoferul, îl chema Nicu, și cu mine. Nicu era inimos, inteligent, prietenos, muncitor, din cartier și avea o viziune absolut onestă în ceea ce privea muzica și moda – nu prea îi păsa. Era miștocar, se îmbrăca lejer și asculta ce îi plăcea. Făcea mișto de noi și de seriozitatea cu care ne îmbrăcam, grija cu care ne alegeam trupele și de felul în care gâfâiam vara, în tricouri și în pantaloni negri.
Am plecat din Timișoara, ne-am dus prin Deva, Orăștie, apoi la Sarmisegetuza, Alba Iulia, Câmpeni, ne-am pierdut de câteva ori pe drumuri de munte, prin fundături și prin sate și orașe care mai există doar pe hartă. Am dormit pe unde am apucat, pe la mătuși, unchi și verișori despre care abia știam câte ceva, rudele alea pe care le vezi de maxim două sau trei ori cu totul. Însă, majoritatea timpului l-am petrecut în mașină – o Dacie 1310, veche rău, cândva vișinie, de prin 1986, care trebuia împinsă și pizduită ca să pornească.
Singurii bani pe care Nicu în băgase în ea fuseseră pentru un CD player și câteva boxe din piață, împreună cu un bas care scutura protierele și plafonul în așa hal încât aveai impresia, atunci când dădeai muzica blană, că toată mașina urma să se facă bucăți.
Fiind șoferul, tot pe el l-am însărcinat și cu muzica. I-am explicat cu grijă ce să pună pe un mix-tape, ba chiar îi făcusem și o listă cu trupe – mult rock și ceva rap, să fie drumul bun, să ne placă nouă, să îi placă și lui. Iar el a livrat… un CD cu două piese, în loop. Niciuna dintre ele nu era rock, niciuna dintre ele nu era pe lista noastră.
Când am plecat și a pornit muzica, rânjind amuzat de fețele noastre surprinse, am crezut că sutele de kilometri pe care trebuia să le străbatem se vor prelungi la infinit, ca într-un fel de glumă cosmică a relativității gusturilor muzicale, în care nu credeam. Ne-am bâlbâit un pic, apoi nu am mai zis nimic. Oricum nu ne-am fi auzit peste tabla Daciei, care scârțâia, vibra și se contorsiona de la bubuielile basului.
Până la urmă, săptămâna aceea a fost una dintre experiențele cele mai semnificative ale adolescenței mele, liber să merge oriunde, scăpat de reguli, de constrângeri, de rețineri, într-un hârb mai bătrân decât mine, care mi-a fost casă în sus și în jos pe hartă. Iar cele două piese, CD-ul lui Nicu, făcut la mișto, îmi reamintește și azi de libertatea acelor zile.
Vi le las aici:
Imaginea reprezentativă: Dorel Gnatiuc
Leave a comment