Moby Dick
(Cristian Vicol)
Adolescenții sunt pramatii. Știu asta pentru că și eu am fost unul. E vârsta la care se manifestă, precum o forță misterioasă, primele semne de rebeliune împotriva autorității, adică a părinților și mai ales a profesorilor. E un impuls aproape imposibil de stăpânit, născut dintr-un neastâmpăr copernician, acela de a te plasa pe tine în centrul naturii, a materiei, a tot ce există independent de conștiința și gândirea ta. Astfel că toată lumea ar trebui să se înscrie, cel puțin asta insiști să crezi, într-o perpetuă mișcare de revoluție în jurul tău, a nevoilor și a necesităților tale. Iar când asta nu se întâmplă, golul produs de ceea ce tu consideri că este o lipsă aproape obraznică a compasiunii este umplut de conflict, uneori chiar de război.
În clasa a 11-a ni s-a schimbat profesoara de istorie, iar în locul ei a venit o tânără corpolentă, lipsită de experiență, victimă sigură. În primele câteva săptămâni i-am făcut zile fripte. O luam peste picior, eram gălăgios, impertinent, de-a dreptul nesimțit. Ceva mă provoca – umoarea conflictului, stârnită de hormoni, probabil, și de nevoia de a-mi impresiona colegii și colegele. Femeia m-a tolerat o vreme, ba chiar a încercat să mă domolească, dar a cedat când, în urma unei discuții despre literatură, am întrebat-o trufaș, după ce aflasem că lecturile ei se rezumau la studii istorice, dacă citise măcar Moby Dick – cu trimitere evidentă. Toată clasa a râs în hohote, înfricoșată de curajul meu și, în același timp, admirativă. Profesoara a zâmbit, și-a terminat ora și a plecat, iar eu, timp de câteva zile, m-am bucurat de faima spânzuratului.
Războiul a început din ora următoare. A intrat în clasă, m-a ridicat în picioare, m-a ascultat, mi-a pus de șase ori aceeași întrebare la care nu știam răspunsul, mi-a scăzut câte un punct de fiecare dată, iar la sfârșit m-a notat cu 4. Săptămâna următoare, la un test, a stat lângă mine, la final mi-a smuls caietul din bancă, de care nu mă atinsesem – nu aveam cum, nu? – și mi-a dat 1, pentru copiat. Cale de câteva luni, notele proaste s-au încălecat unele peste altele.
Nici eu nu am stat cuminte. Înainte de o oră am udat scaunul cu apa din buretele de șters tabla, mă maimuțăream în spatele ei atunci când eram scos în fața clasei, o luam peste picior de fiecare dată când prindeam ocazia. Știam că media de pe primul semestru nu avea cum să mai crească, iar asta îmi oferea doza necesară de nepăsare și îndrăzneală.
Punctul culminant al confruntării noastre s-a consumat în ziua în care eu am depășit o limită. Reușisem să îmi conving colegii de pe rândul din mijloc să se dea drept marinari care vâslesc din greu. Atunci când sărmana profesoară a deschis ușa, eu m-am urcat cu un picior pe banca din față și, victorios, am strigat: „There she blows!” Apoi m-am prefăcut că arunc cu un harpon în ea. Femeia și-a schimbat culorile mai repede decât cerul de amiază, m-a prins de braț și mi-a șoptit printre dinți: „La direcțiune cu tine.”
Am coborât scările în viteză și ne-am mai oprit doar în cancelarie, amândoi cu impresia că celălalt își merita soarta. Directorul, profesor de geografie, de cele mai multe ori cu capul în nori, în general detașat și liniștit, ne-a tras deoparte și ne-a privit furios. Războiul nostru depășise granițele orei de istorie și devenise bârfa preferată a școlii. Înainte să apucăm să spunem ceva, ne-a luat-o înainte: „Dacă nu vă potoliți, zburați amândoi din școală.” Apoi ne-a făcut cale întoarsă și ne-a scos pe coridor.
A fost și ultima confruntare pe care am mai avut-o cu ea și, în general, până în facultate – dar asta e o poveste pentru data viitoare – cu orice alt profesor. La sfârșitul semestrului am rămas corigent, cum era și firesc, iar apoi, în a doua parte a anului ne-am comportat amândoi politicos, rece și distant. Am reușit să termin cu media 9 și cu 6,50 la general, iar ea și-a dus materia până aproape de ultimele pagini ale manualului.
Drama s-a sfârșit. Cum de se mai arată cineva pe scenă? Pentru că un supraviețuitor al naufragiului tot a mai rămas.
Leave a comment