Moni Stănilă în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

Romeo Aurelian Ilie: Dragă Moni Stănilă, ți-am urmărit traseul literar încă din anul 2009 de când ne-am cunoscut cu ocazia festivității de premiere a Concursului de Literatură Pavel Dan, de la Timișoara. M-am bucurat pentru fiecare nouă apariție editorială care ți-a purtat semnătura și ți-am citit toate cărțile. Știi desigur că întotdeauna te-am considerat o scriitoare foarte bună atât în poezie, cât și în proză. Și mereu m-am mirat cumva că majoritatea cărților tale au trecut destul de discret prin lumea literară, mă refer aici la concursurile literare, pentru că, slavă Domnului, te-ai bucurat constant de o bună receptare atât din partea criticii, cât și din aceea a cititorilor. Totuși, anul acesta, cu volumul de poeme Ofside, apărut la editura Nemira în anul 2022, în colecția Vorpal, ai reușit performanța, fără discuție meritată, de a câștiga patru premii importante: Premiul acordat de Revista Timpul din România, ediția din Republica Moldova, Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator Cultural și Premiul Festivalului George Bacovia. Cum te raportezi la aceste premii? Te-ai gândit în tot acest timp ce se întâmplă de nu primești nimic? Ai simțit cumva dinainte că acest volum va fi cel care îți va aduce și recunoașterea aceasta care este, indiscutabil, necesară?

Moni Stănilă: Dragă Romeo, da, noi ne-am cunoscut înainte ca vreunul dintre noi să fi debutat editorial, apoi a urmat acest traseu al meu, aproape amuzant, cu o singură carte publicată când locuiam în România, Postoi parovoz. Confesiunile dogmatostei.Și e ciudat că acum când văd poeme din acel volum mă simt foarte îndepărtată de majoritatea dintre ele. După ce m-am mutat la Chișinău, am scris încontinuu. Nu pot spune că m-am întrebat dacă se întâmplă ceva sau că m-am simțit nedreptățită că nu am câștigat premiile cele mai apreciate din România. Sunt mai multe motive pentru care n-am suferit. Primul, evident, ține de teologie (și aici nu vreau să dezvolt, sunt sigură că înțelegi ce vreau să spun). Al doilea e legat de colegii mei scriitori. Deși sunt poate cel mai exigent cititor pe care îl știu (multe dintre cărțile de succes mi se par supraevaluate și nu mă va conving nici un premiu și nici o traducere că lucrurile stau altfel), sunt, cu toate astea, și cititorul care crede că literatura română are foarte mulți scriitori de vârf. N-am urmărit cine a luat premii în anii precedenți și cine nu, dar sunt sigură că există mulți scriitori excepționali, care merită premii literare, dar nu le au. Deci nu m-am simțit nedreptățită, fiindcă știu că sunt mulți scriitori foarte buni care scot cărți în același an.

În al treilea rând, nu cred că valoarea e confirmată (doar) de premii. În 2016 am fost nominalizată la Premiul Radio România Cultural, cu volumul Colonia fabricii, am fost foarte bucuroasă și am considerat nominalizarea în sine un premiu. Recunosc că începând de atunci am râvnit la acest premiu. Când l-am luat (anul acesta), m-a sunat Silviu Oraviztan să mă felicite și mi-a spus că a fost și el nominalizat mai demult la Radio România Cultural. Am simțit atunci încă o dată că nominalizarea e un premiu în sine. Dar și că premiul e un concurs de împrejurări (și de șansă). Fiindcă nu cred că voi reuși vreodată să fac în poezie ce face Silviu Oravitzan în pictură. Pentru mine (și pentru mulți alții, mai cunoscători ca mine) el e un vârf absolut. Un artist care apare o dată la câteva generații.

Nu m-am așteptat deloc (ca să răspund și la ultima parte a întrebării tale) ca acest volum să obțină cele mai importante premii din România. Cum nu m-am așteptat ca Ale noastre dintru ale noastre să fie nominalizat la alte premii importante (ARCCA, PEN România). Și nu fiindcă n-am încredere în scrisul meu, dar fiindcă mă bag mai mereu în zone nișate, care cumva îmi taie din șansă: religie, fotbal, experiment, război.

Mai pot adăuga, în apărarea mea, că fiecare premiu pentru Ofsaid m-a luat prin surprindere. Chiar mă întrebase lumea dacă merg la Gala Observator Cultural și am zis că nu, că mi-e peste mână, fiind departe, iar eu aflându-mă într-un proiect. Când m-a anunțat juriul că am luat premiul, în seara de dinaintea galei, mi-am scos din dulap rochia cu care am fost la Gala Premiilor Radio România Cultural și am tăiat-o (foarte fericită!) spreBucurești.

Aș rămâne puțin asupra volumul Ofside. Mi s-a părut cumva atipic față de restul volumelor tale de poezie, în sensul că de data aceasta, mesajul religios, care te-a transformat cumva în „marca înregistrată” „Poeta de la Teologie” (mi-aduc aminte că a și existat un articol într-un ziar în care erai numită așa), nu mai ocupă prim-planul, (reușind însă să transmită la fel de multe și din planul secund, dintre rânduri sau mai curând din tranșee), ci de data aceasta avem de-a face cu poeme despre fotbal și despre războiul din Ucraina. Pentru mine a fost un șoc. Te știam pasionată de fotbal, dar nu m-aș fi gândit că vei ajunge să scrii o carte despre asta. Și totuși, cum a apărut această carte și mai ales cum ai reușit să legi atât de bine cele două teme din volum, să le oferi o importață echitabilă, astfel încât să nu existe niciun hiatus între fotbal și război?

Ofsaidul trebuia să fie (aparent) doar despre fotbal. Literatură scrisă de plăcere, dar eu cred (și am avut confirmarea la Timișoara, când Gabriela Benga-Țuțuianu a vorbit despre carte) că se observă de la început că fotbalul e și/doar o temă paravan. Sunt lucruri mult mai sensibile despre care vorbesc de sub masca microbistei. Grațiela a observat imediat aceste lucruri și – uite, spun acum pentru prima dată – mi-a spus: „e cel mai bun volum al tău”. Nu întâmplător m-am chinuit cu acest volum din 2014. Și nu întâmplător e cartea care îmi face mâinile să tremure la lecturi.

Partea cu războiul e foarte prezentă și în poemele anterioare anului 2022. Primul poem din carte, scris în 2014, vorbește deja despre limba rusă la Chișinău. Apoi apar alte și alte episoade/personaje, poemul cu Rogozin, poemele împotriva lui Putin și ale armatei sovietice, într-un poem din 2018 am deja cunoscuta sintagmă „Slava Ukraini”. Sigur, nu mi-aș fi dorit să se transforme într-un strigăt, nu m-aș fi gândit că partea a doua va apărea, nici măcar după 24 februarie, însă aveam o rezidență Cărturești, doar o săptămână mai târziu. Pe 1 martie, 2022, am ajuns la Câmpulung. Sunt convinsă că dacă Ucraina nu rezista, urma Moldova. Eram praf, iar literatura, în general, nu mai avea sens pentru mine în acele zile. Nu înțelegeam cum m-aș putea apuca de scris. Mai ales despre fotbal. Și simțeam, în același timp, nevoia disperată de a condamna acest război de agresiune. Câmpulung mi-a dat răspunsul: scrie, cu toate riscurile, despre ceea ce simți. Asta am făcut.

Și pentru că tot am pomenit mai devreme de „Poeta de la Teologie”, spune-mi, te rog, cum a început pasiunea ta pentru acest domeniu, după mine spectaculos, dar și, într-o oarecare măsură, riscant, al teologiei? Și te-aș mai ruga să îmi povestești și cel puțin o întâmlpare care te-a marcat din perioada studiilor tale teologice.

La mine e foarte simplu. Așa m-am născut. Cu ochii verzi, cu părul blond și cu o credință puternică în Iisus. Nu a existat în viața mea un moment în care să nu cred. Îndoieli am avut întotdeauna, pentru că îndoiala nu e opusul credinței, e încercarea ei. Deci nu a existat o convertire miraculoasă, ci o naștere miraculoasă.

De povestit din anii studenției, ar fi o carte, despre lucruri sau întâmplări care m-au marcat. Dar voi spune ce m-a schimbat ca om în perioada studiilor. Părintele profesor Ioan I. Ică jr. cu care am susținut dizertația la master. E profesorul care mi-a schimbat optica, e teologul care m-a ajutat să înțeleg teologia, nu să o memorez. E acel om care apare în cărțile inițiatice ca să te transforme din omidă în fluture, din ucenic în profesor. Nu sunt un fluture excepțional și n-am reușit să devin (ca creștin) ceea ce mi-am dorit, dar omul care sunt azi (poeta de la teologie) am ajuns fiindcă l-am avut profesor pe Ioan I. Ică jr.

Dincolo de pasiunea ta pentru teologie, care s-a reflectat atât de frumos în mai toate cărțile tale, în care ai reușit totuși să rămâi atât de frumos umană, adică nu te-ai transformat în niciun caz în vreo habotnică sau vreo extremistă, cum s-a întâmplat din păcate cu Marius Ianuș, au existat în cărțile tale două teme aparent noi: solomonarii și Brâncuși. Povestește-ne, te rog, despre cum au apărut aceste două teme în viața ta și în parcursul tău literar.

Aici n-am multe de explicat. Brâncuși mi-a fost propus de Adrian Botez, când superba colecție de biografii romanțate era doar în faza de proiect. Și mi s-a potrivit perfect, pentru că l-am iubit pe sculptorul Brâncuși din tinerețe. Iar solomonarii au apărut din dorința mea de a scrie un roman fantastic pentru copii axat pe mitologia românească. În mod (ne)așteptat, au fost două cărți care m-au transformat într-un scriitor mult mai popular. Au fost cărțile care au ajuns și în alte cercuri de cititori, nu doar în cel în care ne învârtim de obicei.

Aș vrea să vorbim puțin și despre ceea ce faci tu în afară de literatură, nu și în afara literaturii, căci sincer să fiu nici nu te văd făcând ceva în altă sferă decât cea culturală, și să ne povestești câte ceva despre Cenaclul „Republica” pe care îl coordonezi alături de soțul tău, scriitorul Alexandru Vakulovski, precum și despre rolul tău de editor la editura Prut Internațional, editură care a crescut considerabil de când „a intrat pe mâna ta”, publicând cărți ale unor autori tineri și foarte buni, care au cam „ras” toate premiile importante din Republica Moldova și chiar și din România, mă gândesc acum la Augustina Visan, Maria Pilchin și Maria Ivanov.

Vreau să cred că Cenaclul „Republica”, care acum funcționează în cadrul Bibliotecii Municipale „B.P. Hasdeu” a contat mult într-o perioadă în care nu existau proiecte culturale axate pe scriitorii de dincolo de Prut. În anii în care am început noi să aducem scriitori din România la Chișinău (2011), nu existau (prea multe) alternative. Existau doar ocazional festivaluri sau alte proiecte prin care scriitorii tineri de la noi să poată să își întâlnească colegii din România. Sigur, mai erau proiectele lui Dumitru Crudu, care au contat enorm. Noi chiar aveam o colaborare cu el și duceam la „Vlad Ioviță” scriitorii pe care îi invitam la „Republica”. În rest, am mai făcut și treburi de cenaclu care, vreau să cred, i-au ajutat pe scriitorii tineri de aici. Acum lucrurile au avansat mult în bine, există multe proiecte, aproape nu e lună în care să nu avem scriitori din România la Chișinău.

Cât despre Prut, e meritul editurii că a avut și are încredere în mine. Ei s-au descurcat întotdeauna bine, au fost mereu cei care nu s-au temut să debuteze tinerii, cu mult înainte de colaborarea cu mine, dar probabil, în România, lucrurile acestea s-au observat mai ușor după ce m-am angajat eu acolo. Și e drept că eu insist (mult) pe segmentul de poezie. Dar iată, un exemplu că de 30 de ani Prutul face lucruri frumoase, îți spun că Alexandru Buruiană a debutat acolo în 2002, iar că Maria Pilchin, pe care o amintești, a debutat la noi cu critică literară în 2013.

Taifasul nostru cultural se apropie de final, așa că te-aș ruga să ne spui câte ceva și despre viitoarele tale proiecte. Dacă ai acum ceva în pregătire sau deja într-un stadiu avansat, să știm și noi la ce să ne mai așteptăm de la tine, deși cu siguranță vei găsi tu o modalitate de a ne surprinde.

Iată o întrebare ușoară! Am câteva proiecte în stadiul de sămânță, neplantată, neudată. Nu scriu nimic acum. Sunt trei volume mici care îmi țopăie în minte și cer prioritate, dar nu știu dacă mă voi apuca de vreunul dintre ele. Acum respir și aștept. Când ceva se va coace și va încolți, va apărea un manuscris în trei săptămâni.

Dragă Moni, îți mulțumesc foarte mult pentru această discuție atât de interesantă și de plină de viață! Am învățat o mulțime de lucruri noi despre tine și despre literatura ta. Cu siguranță și cititorii revistei Planeta Babel vor fi foarte încântați să te descopere inclusiv prin prisma acestui interviu!

Mulțumesc și eu!

---