Monica Stoica în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

Dragă Monica Stoica, ești poetă și regizor de teatru. Ai debutat în poezie în anul 2019 cu volumul Fetele visează electric, apărut la editura Charmides, foarte bine primit și de public, și de critică, apoi te-ai dedicat regiei de teatru, realizând, dacă nu mă înșel, două spectacole complet atipice. În anul 2024 ai revenit cu un nou volum de poeme, Pop surreal land, apărut tot la editura Charmides, un volum de asemenea atipic, care se pretează foarte bine zonei de performence poetic, atât de în vogă astăzi, dar care este mai mult decât atât. Eu îl văd mai curând ca un manifest. Te-aș ruga să îmi spui cum a apărut ideea acestui volum, cât timp ai lucrat la el și ce a însemnat pentru tine munca dedicată lui? Și, desigur, să îmi confirmi sau să îmi infirmi supoziția emisă!

Este, într-un fel, un manifest. Știu că poetica postumană nu e neapărat un ultracurent la noi, în România, dar eu sunt obsedată ca o IT-istă autistă care are orgasm în fața device-urilor de tot ce înseamnă tehnologie și manifestările ei, atât alea superkitsch, ca videourile ASMR, cât și cele mai noi pățanii cu inteligențele artificiale și rețelele și cum ne recalibrează mintea. În carte am combinat acest univers tech cu un vortex de emoții și imagistică Dada, dar și cu inserții din visele mele reale, deci sunt un pic și în suprarealism. Cred tare în această poetică cu linii de fugă, cu disonanțe și contraste, cum ar zice Deleuze, pentru că simt că e ceva brut în modul ăsta de exprimare, pentru că noi trăim în deșertul realului, cum ar zice marele rockstar Baudrillard, hai că tot dau citate, dar asta sunt eu, practic citesc foarte mult, sunt obsesivă și curioasă și percep această lume ca pe un experiment în teritoriile capitalismului distrucției. Am ales să scriu acest volum pentru că nu-mi plac sentimentalismele livrate direct, nu-mi place minimalismul poetic decât dacă într-un același haiku scrii despre Florin Salam și despre Sfântul Ciprian și despre large language models. Simt că e un adevăr în această artă combinatorică, tocmai pentru că mintea noastră nu mai poate funcționa decât fragmentar, torsionat, creepy, horror, distrasă, obeză, razna. Am lucrat la volum patru ani aproape, sunt poeme pe care le-am scris pe parcurs, eu scriu mult, sunt și grafomană, scriu și performez și eu cum pot în această lume care te strangulează cu mănuși roz de curățenie și te înjunghie cu procesoare vechi.

Ca regizor de teatru ai realizat până acum spectacolele Disney Thriller și Balerinele acvatice, în ambele optând pentru o abordare regizorală avangardistă, inedită, ceva ce nu prea s-a mai făcut la noi. Spune-mi, te rog, de unde îți iei inspirația pentru aceste abordări curajoase, cine sunt modelele tale în această profesie și mai ales, ce mesaj vrei să transmiți lumii teatrului românesc?

Experimentele mele sunt asumate și da, lucrez avangardist, inspirându-mă din teoriile performance-ului postBrecht și postArtaud, nu cred că aș putea regiza un spectacol de Cehov într-un realism arid și plicticos. Eu combin tot ce citesc și văd, îmi fac moodboarduri cu imagini, îmi place de crăp arta contemporană, de pildă am văzut la Palais de Tokyo, în Paris, într-o expoziție, o cameră întunecată unde puteai auzi și simți înregistrări live ale unor cutremure, ceea ce m-a făcut să-mi imaginez cum aș putea aplica în teatru genul ăsta de idee. Sau costume realizate din bucăți de păpuși Barbie și figurile lego și castroane și cabluri. Da, mă inspiră arta în general, dar și chestiile mai cotidiene, discuțiile cu prietenii, problemele lor, problemele mele, singurătatea în care ne-am îngropat, durerea oamenilor și iubirea, mai ales, e ceva la care tot revin, ce înseamnă să iubești și să cedezi teritoriu celuilalt. Modelele mele sunt Romeo Castellucci și Krzysztof Warlikowski, deocamdată. Ah, iar mesajul pe care vreau să-l transmit lumii teatrului din România este: în Occident se practică experimentul și spectatorii nu se plâng la final că n-au înțeles nimic. Cred că trebuie să ieșim puțin din obsesia „ce vrea publicul să vadă” și să începem să educăm publicul, să nu-i mai servim gunoaie pe scenă, spectacole obosite sau „dans dans dans și voie bună”, să gândim concepte și să fim mai deștepți.

Știu că momentan locuiești în Franța, unde ești studentă la celebra Universitate École Normale Supérieure, la facultatea de Artă Transdisciplinară și Filosofie Contemporană, ceea ce mi se pare a fi un pas spectaculos în dezvoltarea ta intelectuală și, desigur, personală. Povestește-ne puțin despre cum este viața în Franța și, mai ales, despre cum este să fii studentă la această pepinieră de personalități care chiar s-au impus în nișele lor intelectuale, îmi vine acum în minte doar persoana lui Theodor Paleologu. Și desigur, ca o glumiță: Cum e vremea la Paris? 🙂

E foarte mișto pentru mine că trec prin asta. Mi-a schimbat viața, aici nu mă tem să fiu eu însămi, mă simt liberă și apreciată. Citesc filosofie și teatru, mă plimb patru ore pe străzi în lumina perfectă din orașul ăsta de o frumusețe aproape bizară, îmi pun ideile în practică, mă trezesc dimineața și văd acoperișurile Parisului, atât de ireale și matematic perfecte, sincer, nu aș vrea să mă întorc și voi face în așa fel încât să revin cât mai des. Plouă mult uneori, mă învelesc în ploaie ca într-un mantou Balenciaga, dar și când e soare, e un soare carnal, cărnos, care te lovește în cortex, apoi iar vezi podurile de peste Sena murdară, cocleala și luxul, voluptatea și pasajele acoperite despre care a scris Walter Benjamin, cartierele sărace cu imigranți și mersul roial al fetelor din Arondismentul 6, apoi vezi ochii orbi ai nișelor unde se scaldă statui, clădiri Art Nouveau în care sigur locuiesc ectoplasme și gândaci, bistrouri demodate care miros a mosc și noroiul din catacombe. E orașul meu, așa îl simt.

Mai știu despre tine și că ai activat într-o perioadă ca jurnalist și încă la ziare sau platforme foarte serioase, cum ar fi Jurnalul Național, Mediafax.ro, HotNews.ro sau Perspektiva. Spune-mi, te rog, ce înseamnă pentru tine, cariera de jurnalist, dacă mai cochetezi cu jurnalismul sau dacă este un domeniu încheiat. Și dacă, astăzi, te-ai întoarce la jurnalism, fie și pentru un singur material, despre ce ar fi acela? Ce anume te frământă astăzi cel mai mult, atât din lumea românească, cât și din cea internațională?

Da, m-aș întoarce la jurnalism dacă aș avea timp, pentru că mi-a plăcut perioada aceea. Răspundea nevoii mele de a vorbi cu oamenii, de a afla poveștile lor, îmi dădea satisfacția că livrez informații și povești oamenilor. Mă frământă multe: genocidul din Gaza, sărăcia cruntă din România, Trump și Elon Musk pe care i-aș trimite pe o insulă pustie să trăiască singuri cu niște giboni care să-i slujească, foametea din Sudan și Myanmar, o grămadă. Mă frământă și dinamica dintre oameni, parcă nu mai poți purta un dialog în România, toată lumea e cu mintea varză, disruptivi, scindați, nevrozați. Cred sincer că ne-a distrus capitalismul ăsta de fază târzie, că ar trebui să ne întoarcem la politici economice de stânga, dar acum se vorbește de „melancolia stângii” care nu mai poate să ne scape de capitalismul tentacular.

În scurta notă biografică – și aceasta atipică – pe care ai scris-o pentru noul tău volum de poeme, notezi așa: „M-am născut în mahalaua care în curând va fi doar o relicvă. Într-un oraș-fantomă, lângă Dunăre.” Știu că acest oraș este Zimnicea. Iar în ceea ce ai scris aici am simțit în egală măsură o adâncă nostalgie, dar și o mare tristețe în legătură cu orașul tău natal. Te-aș ruga să îmi spui cât de mult a contat pentru tine copilăria și probabil adolescența petrecute aici și în ce relații mai ești astăzi cu Zimnicea?

Acum Zimnicea este parte din memoria ajustată pentru mine, copilăria mea a fost suprarealistă, în orașele mici, de fapt, în satele astea urbanizate, eram foarte liberi. Umpleam sticle cu carbid și explodau, ne jucam în blocuri rămase în ruină din perioada ceaușistă, înotam în mâl, ascultam broaștele, stăteam toți cu toți, nu existau diferențe, urlam, cădeam, mâncam sendvișuri cu gem și aveam la finalul zilei tot meniul pe tricouri, ne inventam lumi lângă containerele ruginite de gunoi, ne iubeam bunicii și părinții, citeam Cella Serghi și Dostoievski în camera cu poze și tablouri superbe pictate de bunica mea Bita, mă jucam cu păpușile în patul cu macat din camera cu sobă a bunicii mele Săndica, bunicul Aurică îmi dădea să mănânc pui cu bucățica și bunicul Bitu îmi spunea că am piciorușe de porumbel. Ei nu mai sunt acum. Mi-e greu să mă gândesc la orașele Zimnicea sau Alexandria pentru că ei nu mai sunt.

Iată-ne ajunși și la ultima întrebare, cea clișeu, cum îmi place mie să îi spun: ce mai pregătește Monica Stoica pentru viitorul apropiat? O nouă carte? Un spectacol de teatru nou?

Pregătesc un spectacol la Teatrul Național Craiova despre o distopie în care oamenii nu mai vor să facă sex sau să iubească, după un text ucrainian, Educația lui Bento Boncev. Așa sunt eu, îmi plac distopiile; de altfel cred că trăim deja o apocalipsă, deci sunt în ton cu realitatea. Pregătesc un roman. Și un volum de versuri pe care vreau să-l scriu brut, realist și nevrotic. Despre ce? Despre all my lovers, ca să zic așa. Eu sunt cu iubirea și cu distopiile, așa sunt fabricată, din emoție și kriptonită, din cercei vechi și ruj stricat, din kitsch și depresie, din ketoprofen și funde roz.

Îți mulțumesc foarte mult pentru acest dialog atât de frumos și totodată bogat în idei frumoase! Cu siguranță cititorii Planeta Babel se vor bucura să te descopere. Îți urez mult succes în tot ceea ce faci și sper să ne reauzim la răstimpuri, să mai povestim despre activitățile tale artistice minunate!

---