[Monolog für einen Sklaven des Schicksals], [00:00:30 countdown] și [fetiș]

Monolog für einen Sklaven des Schicksals

Știai, Meine Liebe, 

că, uneori, o escroacă poate ierta mai mult 

decât un dumnezeu ar fi făcut-o, 

dar nu iertarea a rămas moștenire corpurilor noastre, 

ci când trupul tău de jad se împletea 

cu muștele, 

ne-a rămas foamea – 

de nu atunci,

măcar acum îmi astâmpăr foamea de dreptate, 

Mein Süßer.

Și știi, Meine Liebe, 

că ochii mei albaștri te-au castrat,

și ai rămas un sinistrat prelins sub soare-albastru,

cum

te presimt, 

cum printre târâturi și târâtoare, tu tânjești

după bunăvoința de a muri –

de nu atunci, 

abia acum, puțin, te înțeleg, 

Mein Süßer.

Meine Liebe,

ipocrizia a ajuns să ne facă ai nimănui,

cum după 4 ani eu încă tremur 

încercând să scriu de ce mi-ai fost,

îmi palpez pe gât urmele de palmă,

să văd dacă mai dor; 

de dor, Mein Süßer, duhnim și tu, și eu a doliu, 

poeți cu poeziile amputate – 

de nu atunci, 

măcar acum am sufletul să îmi fac din poezie

un cuțit, Mein Süßer. 

Tu și eu, Mein Mörder, pe cerul mut zabrele – 

de nu atunci, 

măcar acum mi-am mutilat mintea în a crede

că declarația ta de dragoste/război, 

e un tratat de pace. 

În foarfecă de gene, 

subînțelesurile ne devin carnale și topite,

între noi rămân doar unde verticale 

Și virgule. Sau puncte. Sau virgule. Sau puncte.

Nichts ist wahr, Mein Mörder; 

dincolo de toamnă,

te pot imagina plângând, topit de jale –

un fel de „ad meliora” 

pe care mi-l cânt singură 

de cate ori îmi amintesc de multele noastre păcate. 

---

00:00:30 countdown

Câmpurile din Antarctica înfloresc

mai des atunci când sună mama 

și splendoarea lor 

se apleacă

peste gurile de ghețar ca moartea

peste Lume. 

Mă dezbrac de straturile de carne

și mă-ntind 

obraznic

cu materia peste oase;

Spiritul e ea. 

Toate celulele mele de carne sunt amare; 

Spiritul e ea. Spiritul lumii 

într-un ego death penibil,

Cum pur concomitent 

Vara are, câteodată, 

gust de viol,

tentându-te cu o oarecare poftă: 

Toate florile să curgă. 

Mi-e cald în penibilele astea oase, 

Toate florile să curgă,

dar nu pentru ea. 

Toate florile să curgă.

Mi-e jale

să înghit o nouă știre-catastrofă

cum toată lumea moare

și copiii bat în carcase de ciment 

să-și caute părinții în moalele capului,

Să-i plângă. Să-i jelească. Să se omoare. 

Embrionul din mine

izbește meningele de pântec, 

să plângă, 

să rămân curva dezbrăcată

încătușată

de aceeași casă care m-a văzut fecioară

dezbinându-mi materia (zgrunțuroasă și dură)

deflorându-mă 

– cu o oarecare remușcare –

să o hrănească pe Eris, spiritul lumii, 

ca să nu mai moară de cald,

și amărâtă, după ce se dezbracă,

să nu moară de foame. 

---

fetiș

E februarie și mă întrebi de iubire,

îți povestesc de violență*

și mă gândesc și astăzi cum

o să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

Mă desfaci

fiziologia mea mai degrabă ca un sanatoriu

gol putred prea bătrân, prea trist,

te adapă cu formolul sânului ca ploscă –

în casa asta fertilă nu se moare de foame. 

Existența are dreptul organic

de a proveni din înțelesuri sau neînțelesuri,

dar e februarie –

și existența mea e limitată la tine –

cel puțin azi

îți povestesc de dumnezeu, și cum sunt fiica mamei,

îmi spui că am crescut tandră lângă tine

prin violență*, 

dar violența nu m-a crescut în nimic. 

am suferit și m-am crescut singură.

Te excit 

și înțeleg că mă vezi mai degrabă ca gol 

decât femeie

și preferi să îmi crapi exoscheletul în gură

să crapi să crapi crapi crapi crapi să crapi să crapi 

să îmi spargi buzele crăpate în gură,

să spargi, în general,

suferința te remediază și excită;

îți povestesc de violență 

de iertare 

și tu te masturbezi ca o rană deschisă

pe corpul meu mânjit de violență

de iertare 

pe corpul meu mânjit de violență

– îți povestesc de iertare –

ca să aibă de ce să îmi rămână degetele 

în gâtul tău sub barbă

să ți-l zdrobesc deschis –

un bărbat care niciodată nu a fost mai puțin bărbat

ca acum –

o ființă care niciodată nu a fost mai sătulă de sânge

ca acum,

am suferit și m-am crescut singură.

îți povestesc de violență

să ții minte cum îți tremură maxila când mă vezi, 

o femeie turbată

cu tot formolul mânjit între palme

ți-l dovedesc pe dumnezeu, și cum sunt fiica mamei –

o să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine –

mă recunoști ca fiind acum exact ca tine,

am suferit și m-am crescut singură

isterică dar mare, mai mare ca tine 

– realizez că voi umple podeaua de sânge – 

îți povestesc de violență

poate așa e mai bine.

Am obosit să știu. 

poate așa e mai bine.

Am obosit să văd cum violența excită, 

am suferit și m-am crescut singură.

Am obosit să știu.

poate așa e mai bine.

Îți povestesc de violență

și dupa ce mă golesc de toată benzina 

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

Îți povestesc de violență

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

Am suferit și m-am crescut singură

Îți povestesc de violență

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

Am suferit și m-am crescut singură

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine. 

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine.

O să pot, poate, să mă iubesc pe mine mâine

– prin corpul meu mânjit de iertare –

Voi fi bine, 

iar tu al nimănui.

M-am născut și voi muri din violență*.

---