Ne despărțeau oceane
Aveam 20 de ani când m-am angajat la un call center. Îmi plăcea să mă duc acolo, să urc scările clădirii, să mă alătur echipei sau, în fine, celor care, ca și mine încercau să dea un sens prezentului. Aveam fiecare un calculator, căști și un microfon, un mic birou și o listă cu nume. Nu știam niciodată cu cine aveam să vorbesc în ziua respectivă, cine erau toți acei oameni pe care îi tot sunam și le ofeream produse de care nu auzisem niciodată. Dar o făceam în engleză și asta mă motiva să cred că exersam pentru ceva anume, ceva ce avea să mi se dezvăluie mai târziu. În timp.
Cel mai mult îmi plăcea să vorbesc cu bătrânii, pe care îi recunoșteam după căldura din voce, naivitatea cu care îmi adresau întrebări și dorința de a nu închide telefonul. De parcă erau singuri, acolo departe. Îi simțeam singuri.
Ne despărțeau oceane, ne despărțeau ore lungi, distanțe de neparcurs, însă eu îi vedeam clar în bucătăriile lor tapetate cu hârtie înflorată, în holurile cu telefoane agățate de un perete în jurul căruia stăteau bătute în cuie rame peste rame cu imagini familiare din care îi fixau înapoi, în ochii lor apoși, crestați de timp, trecutul.
Deveneam un musafir neașteptat, dar binevenit, care asculta poveștile lor despre copiii crescuți și plecați de acasă, nepoți de care nu mai auziseră demult, frați îngenuncheați de boli, soți care îi abandonaseră. Vorbeau des despre cariere de succes, despre planuri de înmormântare, despre părinți care luptaseră în război. Vorbeam despre orice altceva decât despre produsele pe care trebuia să le promovez.
Uneori mă întrebau de unde sun și atunci trebuia să îi mint, așa că le spuneam că locuiesc în Kansas sau în Detroit, în Pittsburgh sau chiar New York. Mă întristam când trebuia să îi mint, după toată încrederea care se clădise între noi. Când îmi spuneau că am un accent diferit, le mărturiseam că am trăit într-o familie din România și că am emigrat la o vârstă fragedă. Îi mințeam cu nerușinare și asta durea mai mult decât faptul că ajungeam în camera de cămin fără să fiu plătită pentru ziua respectivă. Adormeam greu în nopțile acelea. Îmi întorceam perna pe toate fețele până când găseam un petic răcoros pe care să-mi sprijin fruntea înfierbântată. Îmi doream cu tot dinadinsul să găsesc o cale prin care să le evit întrebările care îmi făceau atâta rău.
Într-o zi am fost chemați la biroul administrației. Trecuseră trei luni de când mergeam acolo zi de zi. Erau 65 de persoane care lucrau în acel birou din care mai mult de trei sferturi eram femei. Se făcuse curățenie în una dintre băile de la etaj și cineva se urcase încălțat pe closetul wc-ului lăsând urme negre pe gresia abia spălată. Când m-am așezat la rând, un grup de bărbați râdea într-un colț în timp ce șeful nostru pufăia nemulțumit dintr-o țigară. Am fost luați toți la întrebări, voia să se știe când fusese ultima dată când ne dusesem la baie și dacă ne suisem cu picioarele pe closet. Apoi, fiindcă nimeni nu a recunoscut, am fost puși să ne descălțăm și cu ghetele în mână să le comparăm tălpile cu urmele de pe gresie. Femeia de serviciu, cu mâinile vineții și un colț al fustei ridicat, se sprijinea de un mop, în spatele șefului.
Fusese o zi ploioasă, fugisem de la ultimul curs de drept penal ca să ajung la timp la tura mea. Aș fi putut să întârzii, să nu prind autobuzul 300, să mă răzgândesc cum o tot făceam de ceva vreme. Dar nu a fost să fie. În schimb urma să stau și eu în genunchi, pe gresia murdară comparându-mi tălpile nevinovate cu cele vinovate, în timp ce bărbatul din ușă trăgea tot mai nervos din țigară.
Am ieșit plângând din situația aceea, confundând toamna târzie ce îmi aluneca pe piele cu lacrimile, cu interiorul pieptului ars de parcă cineva și-ar fi stins mucuri de țigară pe fereastra camerei mele. O ciudă, ca o invazie de lăcuste mi se zbătea în timpane. Furia care, ca o avalanșă, înghițea totul în cale. Apoi deznădejdea ca o boală promisă.
M-au sunat a doua zi ca să mă întorc la serviciu, găsiseră persoana care se urcase pe closet, amprentele lăsate se potriviseră perfect, de ce fugisem de acolo dacă nu fusesem eu. Dar nu voiam să mă întorc, nu voiam consolarea lor. „Ce sensibilă ești, dragă.” Oamenii sensibili rămân primii fără job.
Imaginea reprezentativă: Edgar A.
Leave a comment