[Nectarul] și [Orașele oamenilor îmblânziți]

Nectarul

am stat în fața oglinzii

și m-am văzut despicându-mă

precum un fir de grâu copt sub soare –

cu sânii moi, rotunzi, un chip de înger,

ochii migdalați, pătrunzători,

și sufletul acela de copil

care încă așteaptă să fie născut.

mi-am văzut nectarul

la poarta unei case fără uși,

unde se intră doar cu inima deschisă.

„părțile imperfecte și impare din noi

ne fac oameni…”

// ce e un om, tati? //

(întruchiparea unui om inofensiv,

creația lui Dumnezeu.)

Anuket,

fă-mă iar chip de înger,

îmbracă-mi vertebrele în liniște,

lasă-mi picioarele să atingă pământul,

să simt roua, iarba, praful, viața.

vreau să fiu femeie fără vină,

copil fără frică,

și lut fără formă.

m-am văzut apoi într-un tren,

plecând de pe un peron tăcut –

cu cești de cafea uitate,

romane neterminate,

și ziarul Timișoara Actuală

ținut într-o mână tremurândă.

în fundal, o voce anunța:

„trenul regio 789103 se apropie de peron”

am rămas acolo,

în clipa aceea suspendată –

între o plecare și o revenire,

între mine cea de ieri

și cea care începe să crească din nou.

camera rulează.

dubla 2.

acțiune.

tăcere.

---

Orașele oamenilor îmblânziți

mi-am tuns părul și îmi permit să fiu orice personaj îmi doresc, fie sunt o brunetă cu ochii căprui blânzi

– sunt îmblânzită –

fie sunt neîmblânzită și nu aparțin niciunui trup masculin

am lăsat emoțiile blocate în jurul vârstei de 14 ani

și m-am apropiat de Dumnezeu

(Mă raportez la standardele societății morale)

să nu minți, să nu furi, să nu ucizi.

iubește aproapele tău ca pe tine însuți (amin)

contextele sociale ne îmblânzesc

M-am raportat la tata și m-am văzut pe mine doar din prisma „brunetei de Severin”

nu aparțin locurilor și nici oamenilor.

caut orașe unde să mă stabilesc,

incertitudine.

orașele sunt făcute pentru oamenii îmblânziți ce respectă normalitatea

Amin.

---