Nemurirea nu este pentru oricine
În romanul Nemurire există o scenă care mă atrage ca un magnet.
În locul în care ajung după viața pământească și despre care Kundera nu dă alte lămuriri decât că ar fi acela al „plimbărilor de pe lumea cealaltă” și nu e nevoie de nicio altă denumire, un loc în care ajung numai cei care au acces la nemurire (despre nemurirea mare că ar fi vorba, că la nemurirea mică ajung cei al căror nume e intermediat de asocierea cu unul din prima categorie), Hemingway și Goethe se întâlnesc și par că se bucură unul de compania celuilalt. Poartă o conversație ca doi prieteni, discută fără opreliști despre nemurire sau mai degrabă despre dezavantajele ei. Hemingway se arată dezamăgit de faptul că nici după moarte nu e liniștit, că e acuzat tot timpul de una sau de alta dintre faptele (păcatele și exagerările) din timpul vieții, că oamenii nu îi citesc cărțile, pe bună dreptate nemuritoare, pe care le-a scris ca totul să reziste tuturor întâmplărilor, că oamenii scriu cărți despre el-omul, nu despre cărțile lui, iar dacă e așa, îi spune franc lui Goethe, atunci nu dă doi bani pe nemurire. Ce să-i faci, asta-i nemurirea, îi răspunde Goethe cunoscător și înțelept, amintindu-i că e un proces etern. Conversația merge mai departe firesc (dacă-mi dați voie și dacă am înțeles bine lecția kunderiană la care ucenicesc de-o viață, o să mă bag și eu aici în vorbă, am voie, că acesta e textul meu și fac ce vreau cu el și de aceea aș zice că mi se pare mai mult decât savuros că această chestiune a nemuririi, cu marile ei dezavantaje, e tratată de cei doi parcă ar vorbi despre un fel de mâncare care poate fi savuroasă, dar la fel de bine poate produce indigestie sau ca despre o băutură tare, care poate produce euforie, dar și mahmureală), așa că, între un Dragă Johann și Dragă Ernest, au loc mărturisiri dintre cele mai amare. Hemingway se arată descumpănit de faptul că judecătorul acestui proces etern nu e ca lumea, ci o învățătoare încuiată, de școală primară, cu nuiaua în mână. Goethe confirmă, procesul ăsta etern chiar este nuiaua în mâna unei învățătoare limitate, dar se arată nedumerit că Hemingway și-ar fi închipuit altceva, ba chiar îi dă de înțeles că ar fi trebuit să fie mai prudent încă din timpul vieții. În replică, Hemingway mărturisește că nu a fost atât de monstruos încât să se gândească la nemurire, deși a simțit că aceasta îi dădea târcoale și că a făcut tot ce se putea să-i piardă urma (a plecat în Cuba, a refuzat Nobelul etc.), dar n-a fost chip, odată ce (nemurirea) te îmbarcă la bordul ei, nu mai poți coborî de acolo niciodată. Mai înțelept (chestie de vârstă sau de tipologie, zic și eu să mă bag în seamă iar, dar și pentru că detaliile vieții lui Goethe nu-mi sunt străine, pentru că aspir și eu, ca Bettina von Arnim, la mica nemurire sau ca tot șoferul de taxi grafoman, am vise și aspirații fel de fel, măcar de-o ne-murire tot o ieși), Goethe îl invită la calm și apoi îi povestește că vede multe similitudini între ce i-a spus dragul de Ernest și ultimul său vis. Se făcea că are de interpretat singur tot textul Faustului său, într-o sală mică a unui teatru de marionete, în timp ce ar fi manevrat singur și păpușile, ce fericire! O mare surpriză a simțit când a băgat de seamă că nu avea niciun spectator în sală, odată cu ea a venit și îngrijorarea că Faustul său ar fi atât de plictisitor încât să nu merite nici măcar osteneala unei fluierături. L-a nedumerit că erau toți în culise, nu în sală și l-a îngrozit când a înțeles că pe el îl urmăreau avid. Dar și că nu Faust îi interesa, ci propria lui persoană. Oamenii îi urmăresc toate mișcările, îi iau urma până acasă, unde încearcă să-și găsească liniștea în colecția lui de minerale, e imposibil, ceilalți îl urmăresc prin fereastră, e speriat de-a dreptul și, ca să scape, se ascunde sub cuvertură. Își dă seama acum că a comis eroarea de a le arăta că se ascunde, că e înspăimântat, crede că asta i-a făcut și mai înverșunați în a-l tot urmări toată viața (și toată moartea, și tot visul, și toată nemurirea, mai zic și eu, nu neapărat ca să mă bag în seamă, cât că e limpede ca lumina zilei). A înțeles că nu va izbuti să se descotorosească de fețele lor niciodată, niciodată, niciodată.
Întâlnirea aceasta mi se pare absolut extraordinară. Îmi place întâi de toate pentru că este posibilă (între altele, și pentru lecția kunderiană aplicată, aceea a literaturii definită ca lume a posibilităților, nu a realității), apoi pentru fiecare detaliu, pentru fiecare cuvânt. Nu atât pentru dialogul dintre Ernest și Johann (imposibil în viața reală, dar perfect justificat în ordinea ficțională kunderiană și mai ales în cea categorială a lui, să zicem) și pentru felul direct în care-și mărturisesc păcatele nemuririi sau pentru cel indirect al portretului fiecăruia: vanitos, rebel și funciar indignat, cum (mi) pare unul, măreț, înțelept, dar în esență, incapabil în viață de gesturi de asumare afectivă, cum pare să fie celălalt. Nu atât pentru umorul care apare în discrepanța între gravitatea temei și detaliile de conținut sau în limbajul colocvial (sau chiar argotic) pe care îl folosesc, cât pentru ironia și sarcasmul (din subtext și context) care dinamitează grandilocvența presupusă.
(În mintea mea – de veșnică breslașă kunderiană, rămasă la poartă cu bună știință să mătur bine curtea ca să am timp să înțeleg mai bine totul, de s-o putea, atât timp cât sunt femeie și, se știe, în acest caz nici cu breslele, nici la altele nu e sigur – întreg episodul poartă un nume: Drepturi, obligații și condiții ale nemuririi sau De ce ți-e frică de aia nu scapi sau Decât o nemurire sterilă, mai bine o moarte cinstită, le-am scris cu litere mai mici ca să nu credeți că nu-mi știu locul). Cum poate fi altfel mai ales când naratorul-Kundera intră direct în dialog cu cititorul, deci (și) cu mine, când și-l imaginează întrebându-l cum de i-a venit ideea năstrușnică de a-i aduce la un loc exact pe aceștia doi, dar mai ales când î(m)i răspunde mizând pe complicitatea lui: că doar nu era ca Goethe să aleagă să-și petreacă nemurirea tot cu Schiller, o fi fost el cel mai drag în timpul vieții, că alții nu erau, dar asta nu înseamnă că și după moarte ar face aceeași alegere. Kundera-naratorul plusează și ajunge și la alte detalii, cum ar fi, de pildă, faptul că nemuritorii au dreptul de a-și alege, în plimbările pe lumea cealaltă, dintre toate înfățișările lor fizice din timpul vieții, pe cea preferată.
Dar și mai departe, când textul devine atât de savuros că se simt deliciile aproape fizic în cerul gurii sau poate în hipotalamus, cum este momentul în care Hemingway se amuză de incredibila înfățișare de sperietoare a lui Goethe, apoi reacția de mulțumire pe care germanul o are, de parcă Hemingway i-ar fi adus un elogiu, în ciuda faptului că purta un cozoroc verde (îl usturau ochii) legat sub cu un șnur străveziu, papuci și un șal multicolor la gât, de teamă să nu răcească. Atât piesele vestimentare, cât și motivele lor și mai ales explicația acestei înfățișări pe care Goethe o alesese cu bună știință (ne amintim că e unul dintre drepturile nemuririi), aceea de a nu fi recunoscut de Bettina von Arnim, care l-a alergat toată viața, după cum știm (dar care, iată, îl aleargă și toată nemurirea): înfățișarea asta, știrbă, chelboasă și cu streașină nu numai că îl ajută ca oamenii să vadă obiectul real al acestei iubiri, dar și o îndepărtează pe Bettina, care când îl vede așa, o ia la fugă, dar și bate din picior furioasă.
Acum trebuie să mă înțelegeți: de piatră să fi fost și nu aș fi putut rămâne insensibilă la această întâlnire, cu atât mai mult cu cât ucenicesc din greu pe la curțile celor de mai sus; de aici tentația de a-mi imagina scena mai departe a fost uriașă: în mintea mea, iertată să-mi fie îndrăzneala, Hemingway și Goethe, la plimbare pe drumurile lumii de dincolo, îl întâlnesc pe Kundera.
„Dragă Milan, ce bine că te văd”, ar fi spus Hemingway, „știam că vii, lasă că în lumea noastră nimic din ce-i omenesc nu este străin, dar am și citit revista presei din nori, voiam să-ți spun ceva foarte important. Iată: ai făcut foarte bine că ai învățat ce să faci încă din timpul vieții ca să nu ajungi să-ți regreți nemurirea. E foarte bine că le-ai spus ferm jurnaliștilor și tuturor celor care voiau să se cațăre pe umerii tăi că trebuie să aibă grijă și să nu-ți răstălmăcească cuvintele și nici să le scoată din context, foarte bine că ai cerut să îți arate textele înainte de a fi publicate, astfel ai reușit să vezi publicat numai ce vrei, nu și ce nu vrei, foarte inteligent, foarte bine jucat, închin în cinstea ta!”
Goethe l-a privit cu mare interes, avea în fața lui pe cineva pe care nu a știut din primul moment de unde să îl ia și, în definitiv, nu-l poate nimeni blama. Kundera alesese, în baza dreptului de a-și alege după moarte oricare dintre înfățișările preferate, una care i-ar contraria pe mulți, dar care l-a câștigat imediat pe Goethe, pentru că îi amintea de teatrul de marionete. Fie vorba între noi, i-ar fi fost mai ușor unui urmuzian, pentru care o alură compusă din ochi, favoriți și rochie, bunăoară, îi era mai mult decât familiară, dar și așa, lui Goethe cel obișnuit cu „esența lucrului în sine”, dacă vreți, o siluetă compusă dintr-o linie continuă, cu un ochi la locul lui și unul ținut între degete, pentru spălare și primenire permanentă, nu i-a pus probleme. Și-a dat seama imediat, semăna oricum cu desenele pe care le făcuse Kundera pentru copertele cărților sau pentru haz personal, fiind toate la un loc și niciunul în particular. Când i-a văzut liniile picioarelor, unul mai subțire și altul mai gros, a știut că nu poate fi vorba decât de cel care se împrietenise la cataramă cu Jacques fatalistul și care plecase în aventura vieții lui în lume și prin cărți.
„Foarte interesant, foarte interesant”, nu pregeta să șoptească Goethe rotindu-și ochii pe sub cozorocul verde pe care nu izbutise să-l dea jos și care acum pentru prima dată de când era nemuritor îl deranja.
„Dar dumneata, dragă Milan, nu ți-ai dorit nemurirea, dimpotrivă aș zice, dar iată-te aici! Ceva îmi spune că ai știut că nu vei scăpa de nemurirea asta, n-ai ce-i face, asta e, așa că te-ai pregătit din timp. Ai avut grijă să nu dai detalii despre viața particulară, ai fost atent și categoric, ai oprit din fașă riscul răstălmăcirilor și al bârfelor. Ce spui?, a, că ai vrut să eviți și nemurirea caraghioasă, da, da, foarte interesantă expresie! Și ai reușit. Mi se pare inspirat și cum ai ales să te prezinți acum în nemurire, ai ales sub înfățișarea asta atât de neobișnuită (ai fi putut folosi prea bine și unul dintre egourile dumitale narative, cum îți numești personajele, eu tot aș fi știut cine ești), de linie continuă curbă, exact ca în desenele dumitale, cu un ochi într-o mână (aici se știe tot, așa că am aflat că dumneata spuneai că pentru o privire limpede trebuie să ne administrăm regulat ochiului mecanismul unei spălări sănătoase) și o floare în cealaltă (aici ești ca Don Quijote, nicht wahr?), cu un picior beteag (ca Jacques), o, cât de justificată această alegere, dacă nu aș fi Goethe, aș spune că te invidiez.”
Kundera a zâmbit în cunoștință de cauză, Hemingway a înțeles că nemurirea se poate trata și sub această formă, dar și că asta înseamnă să ai grijă totuși de nemurirea ta. „Mă gândesc că în cazul tău, dragă Milan, a fost important să faci tuturor clar care sunt pericolele unui sistem dezaxat, spune-i totalitar, dacă așa vrei, cel care îngrădește gândirea liberă, mai presus de toate, sau râsul, în toate formele lui. Brava!”, a mai spus Hemingway în timp ce privea forma kunderiană care se tot desfăcea fluid în mai multe linii curbe pe deasupra capetelor lor.
Goethe și Hemingway au rămas amândoi cu ochii în soare, în timp ce forma despre care știau că e Kundera s-a îndreptat spre o alta care îi venea în întâmpinare. Mergea caraghios, cu vârfurile pantofilor scâlciați mult ieșite în afară și părea îmbrăcată într-un costum jerpelit, cu capul acoperit de o pălărie mică și rotundă de sub care se zărea o mustață ca o muscă neagră deasupra gurii cu vârfurile lăsate în jos. La vederea lui Kundera, figura tristă a lăsat pentru câteva secunde să se vadă un zâmbet și apoi i s-a adresat în limba în care a cântat cândva în Timpuri noi ceea ce apoi toată omenirea a numit Cântecul nonsensului: „Voulez-vous le taximeter? / Le zionta su la seata.” Apoi Kundera a luat formă de Agnes – personajul care i-a intrat în minte odată cu gestul tineresc al fluturării mâinii și care i-a deschis romanul Nemurirea – și i-a răspuns în timp ce făcea o piruetă: „Ti la tu la ti la twah.”
„Asta e cheia!”, a exclamat Hemingway. „Întâlnirea dintre Chaplin și Kundera! Acum mi-am dat seama că este exact ceea ce ar trebui să mai sper de la nemurire. Dragă omenire și dragă nemurire, dacă nu ai învățat până acum (ai mai avut șansa și cu Rabelais) ce este un agelast și că să fim bine înțeleși, putem repeta, e „cel care nu râde, care nu are simțul umorului”, ai face bine „să nu mai ignori șansa de data asta, ar fi o ratare istorică”, a mai zis Hemingway în timp ce se zgâlțâia de râsu’-plânsu’ (iar un pâlc de umbre palide, între care am recunoscut doar câteva, a lui Bacovia, a lui Urmuz, a lui Tristan Tzara și a lui Ionesco au fâlfâit scurt pe deasupra).
Goethe și-a dus gânditor mâna la falca dreaptă, încercând să-și simtă unicul dinte păstrat pentru nemurire și apoi a spus în ebraică, cu o voce care oricum nu era a lui: „Omul gândește, Dumnezeu râde. Hm, nici nu știu de unde mi-a venit proverbul ăsta în minte, pesemne că de la Kundera. Se clarifică lucrurile cu fiecare nemuritor. Va să zică, cu alte cuvinte, cel mai bine este să ne punem întrebări, nu să dăm răspunsuri cu țâfnă, pentru că pe acestea nu le avem noi, ci altcineva. Tot ce au oamenii este încercarea de explorare a posibilităților, căutarea continuă. Să renunțăm la aroganța că am ști ceva sigur, că nu știm.” A încercat încă o dată să își ridice cozorocul, nu a reușit nici acum, părea că vrea să salute, dar a renunțat când și-a amintit ceva important și s-a luminat. (Nu mi-am dat seama ca să mă bag și eu iar aici, din aceleași motive mai sus-menționate, dar și din altele pe care le trec sub tăcere, dacă știa că sunt vorbele lui Diderot din cartea despre Jacques, dar nu are nici cea mai mică importanță.)
„Cum se întâlniseră? Din întâmplare. Cum se numeau? Ce-ți pasă? De unde veneau? De undeva, de-aproape. Unde se duceau? Parcă poți să știi încotro te duci? Ce spuneau?”, a rostit Diderot prin Goethe. Entuziasmat, Hemingway l-a aplaudat, Kundera a făcut cu ochiul (cel ținut în mână), Goethe a mai zis: „Und so weiter und so fort”, iar Chaplin și-a ridicat pălăria și a spus: „Vă salut din nemurire, Ti la tu la ti la twah!”
M-am uitat după Bettina, pe care o caut de mult și de la care am mari așteptări. Nu cred că a fost martoră la frumusețea asta de întâlnire. Mai bine. Cu nemurirea nu e glumă.
Imaginea reprezentativă: Gallimard
Leave a comment