[nimeni nu aude], [sufletul purta bocanci și era obosit] și [uităm repede sau niciodată]

nimeni nu aude

tăcerea care vorbește

și conștiința murdară de puroi

femeie pe toate le rabzi

când nimeni nu aude

nu simte

nu avem timp.

---

sufletul purta bocanci și era obosit

dorințele mor înaintea noastră

multe dintre ele

și se dizolvă ca și când o să necrozeze 

acolo unde păstrăm ce iubim

și unde am pierdut șirul celor păstrate

că ne-au durut

că am zâmbit cu gândul la ele

într-o după-amiază

sau am uitat că le-am avut chiar și pentru puțin timp

cine mai știe.

---

uităm repede sau niciodată

și n-a rămas nimic

din noi

ne e ceață

ecoul nu ne mai răspunde

și nu avem unde să ne întoarcem fără să ne simțim striviți

atâția oameni

se fac răni cicatrizate atât de târziu

și tot atâția

mor cu regrete despre care nimeni nu știe

ultima clipă

e atunci când mai zici încă o dată:

nu acum.

oamenii mor. nimic mai rău decât asta.

știu că nu te uiți înapoi pentru că te doare.

---