„Nimic din ce n-ar putea fi făcut de altcineva”

José Saramago este unul dintre personajele principale ale literaturii mondiale fie și numai prin faptul că este primul scriitor portughez care a primit premiul Nobel (în 1998). Opera sa scrisă cu multă imaginație și vervă pesimist-ironică, într-un stil propriu care îl face ușor recognoscibil (fluiditatea aparte dată de amestecul de stil direct și indirect, jocul cu majusculele și eliminarea punctuației, redusă la punct și la virgulă), cuprinde teme cu problematică socială, politică sau religioasă și întregește o biografie nelipsită de dificultăți și controverse: născut într-o familie modestă, Saramago trece prin diverse meserii până când ajunge jurnalist și se impune ca romancier de succes internațional abia la 60 de ani; este ateu și comunist convins, acuzat de opțiuni antisemite și critic constant al construcției europene; romanul său Evanghelia după Isus Cristos, apărut în 1991, scandalizează autoritățile portugheze și lumea catolică prin abordarea iconoclastă, ceea ce îl determină să se autoexileze pe insula spaniolă Lanzarote, unde rămâne până la sfârșitul vieții.

Halebarde, halebarde, archebuze, archebuze (Alabardas, alabardas, espingardas, espingardas), apărut în 2014, este ultimul roman, deși neterminat, al lui José Saramago. Cele trei capitole ale textului cuprind prezentarea personajelor principale, dezvăluirea mobilului acțiunii și prefigurarea unui conflict moral/de conștiință – practic începutul poveștii lui Artur Paz Semedo, contabil cu vechime la o companie producătoare de armament, pasionat de arme și de filme de război, și a soției sale Felícia, „militantă pacifistă convinsă” care s-a separat de el din motive mai mult sau mai puțin detaliate, „o chestiune de coerență, a explicat ea la momentul respectiv”. Artur Paz Semedo visează să fie numit responsabil pentru facturare la una dintre secțiile de armament greu ale firmei, o ambiție nesatisfăcută ale cărei efecte, ni se dă de înțeles, urmează să se producă în urma unei discuții telefonice pe care o poartă cu (încă) soția sa despre filmul l’Espoir (Speranța) turnat după romanul cu elemente autobiografice despre Războiul Civil Spaniol scris de André Malraux. Conform stilului consacrat al autorului, vocile personajelor se suprapun sau sunt întrerupte de vocea ironic-sceptică a naratorului omniscient. Tensiunea intrigii crește de la o pagină la alta, potențată de atmosfera de policier indusă de scenele cercetării arhivistice.

Intenția declarată a scriitorului era de a investiga conflictul moral al unui personaj disociat, angajatul model al unei fabrici de armament, om obișnuit și obedient, dar cinic și indiferent la urmările concrete ale activităților sale (război, trafic de arme), față cu instanța morală reprezentată de personajul antagonist, soția, exponentă a rațiunii, adevărului și speranței.

Textele însoțitoare completează inspirat această ultimă mărturie literară a unui spirit neobosit, volum unic în felul său care provoacă la reflecție și pe care l-am resimțit foarte puternic și viu.

Să mai menționez doar o precizare a prefațatorului: „în timp ce concepea romanul, autorul a avut timp, totuși, să clarifice finalul textului. (…) Cartea se va încheia cu un sonor Du-te dracu’, proferat de ea. O încheiere exemplară. Un Saramago în stare pură până la ultimul dintre cuvintele sale (…).”

---