O bezea pentru mine și una pentru acest cineva care îmi dă emoția înapoi
Cum să încep, mă gândesc? Să mă disculp că încă mai am prospețimea de a simți sărbătorile? Să mă laud că încă frământ cozonaci, că spăl ferestrele și perdelele, cu chef, că îmi pun și acum ghetele la geam sau că îmi place să ofer mici atenții tuturor celor dragi, apropiați sau nu neapărat. Sau asta poate că nici n-ar fi considerată o laudă, în acest timp a nimănui, ci o chestiune completamente desuetă. Habar n-am ce vrea societatea asta modernă! Și nici nu-mi pasă, zic scriind cu dreapta, în timp ce stânga e în cutia cu bezele. Trei minute mai devreme, cineva, căruia i-am trimis un mic dar, îmi scria: „Iar în plic ai pus și un amestec de parfum și tutun. Am stat o vreme cu nasul în plic să inspir tot.” O bezea pentru mine și una pentru acest cineva care îmi dă emoția înapoi. Mai greu va fi când o voi trimite eu, căci cei care sunt dispuși să o primească sunt tot mai puțini. Să o ofere, nici atât.
Am crescut într-o familie în care s-a pus mare preț pe emoții, pe momente, pe atenție, pe gesturi, pe tot ceea ce poate sădi în celălalt sentimentul că e important. Bunicii mei au prins războiul, au trăit vremuri grele, care ar fi fost justificat să-i durifice, să le amorțească simțurile, să îi transforme în niște pragmatici care au supraviețuit. Dar nu, bunicii mei au știut să trăiască frumos, în plină sărăcie postrazboi. La fiecare „salar’” bunicul îi aducea bunicii un mic dar, fie un buchet de flori, fie o pereche de dresuri din mătase, pe care bunica trăgea cu dermatograful dungă, fie un metraj și întotdeauna bomboane fiicei lui. În perioadele mai stabile financiar, o dată pe lună, mergeau la Alexiu, un restaurant mic al urbei, unde beau un pahar de bere și mâncau mici. Mulți vor condamna acest comportament, deloc potrivit unei perioade de restriște, însă n-ar fi potrivit să o facă, fiindcă nevoile fiecăruia dintre noi sunt altele. Bogăția asta, căci eu așa o numesc, s-a transmis în familia noastră, din generație în generație, și cultivarea dorinței de a-l surprinde pe celălalt plăcut a devenit parte din identitatea noastră.
Îmi vine în minte acum o zi din perioada facultății mele. Eram o puștoaica provincială, cu teama de aroganța bucureșteană, cu sentimentul de inferioritate, pe care vânzătoarele din magazinele de lux, de aici, reușeau să mi-l transmită până la os, cu complexul că nu am bani, că nu am haine, că nu am niciun parfum ”de firmă”, că nu mă am decât pe mine și niște visuri. Treceam des în drumul meu prin fața fostului magazin Ina Center de pe Magheru, unde nu îndrăzneam vreodată să intru. Simțeam privirile condescendente ale doamnelor cochete, care vindeau, până și prin vitrina prin care uneori mă trezeam că am curaj să privesc. Eram îndrăgostită teribil de un tip, pe atunci, care folosea L’eau par Kenzo și cred că mi-aș fi dorit să intru în acel magazin de parfumuri doar ca să miros acest parfum, poate că mi-era dor, poate că era nevoia de a-i simți prezența, nu știu, nu mi-e clar nici azi, nici nu trebuie. În martie, de ziua mea, mama m-a vizitat și mi-a propus o mică plimbare prin centrul Bucureștiului. Am trecut pe lângă celebra vitrină, prin care m-am uitat lung, atât de lung, încât mama a spus: „Să intrăm!” Țin minte cu fidelitate că mi s-a făcut rău de rușine să intru cu geaca mea de fâș kaki matlasată și pletele mele negre lungi și nearanjate, dar am făcut-o. Printre zecile de sticle splendide, am gasit și L’eau par Kenzo. Îmi plăcea atât de tare, nu știu dacă pentru că era încărcat emoțional sau pentru că îmi plăcea aroma, pur și simplu. Aveam să aflu peste ani că erau ambele. Ca o notă în plus, chiar și în clipa asta am unul pe noptieră. Enfin, cert e că mama a spus: „Ți-l voi lua de ziua ta” și așa a facut. A fost un mare efort pentru ea să-mi ofere acest cadou, obligând-o, ca în perioada respectivă să se rezume la un minim necesar pentru ea. Dar, pentru mama ca și pentru bunicul, bucuria era de a vedea bucuria în ochii celuilalt.
Am o vârsta și trăiesc în ritmul emoțiilor unui copil, ar putea fi titlul unui posibil film, dacă nu ar fi ceea ce mă ridică și mă coboară.
Scriu acest text, cu un singur scop, acela de a aduce înapoi noblețea și sensibilitatea gestului de a oferi și de a primi. Știu și că acest text nu se potrivește unei epoci în care se militează pentru ponderație, însă ponderația nu ar trebui să includă și emoțiile.
Departe de mine ideea de a fi un om materialist, departe de mine ideea de a cumpăra excesiv, departe de mine ideea de a dărui pentru a impresiona, aproape de mine ideea de a oferi un mic moment, care să ateste faptul că exiști pentru ceilalti.
M-a întrebat cineva, într-o zi săptămâna trecută, în urma unei postari, care este pentru mine cel mai frumos cadou. Un mesaj cu un banal „Ce mai faci” pe care să-l primesc spontan și poate un cadou, încep să simt că este, și când cineva îmi răspunde mie la un mesaj. Ce vremuri aride, îmi spun ori de câte ori sun pe cineva din dor și de partea cealalalta aud: „Da, s-a întâmplat ceva?” Ce abrutizare, ce lipsă de curtoazie, ce absență din propria-ți existență, îmi vine să răspund, aproape cu lacrimi în voce. Atunci mă mângâi singură pe cap și zic în gând: singuratatea nu e o alegere, măi filozofilor.
Dar nu mă voi erija într-un exemplu de conduită și sensibilitate mai mult decât sunt și voi recunoaște că-mi place să primesc și cadouri simbolice sau nu. Reviste, cărți, printuri, colaje, ciocolată bună, obiecte de artă affordable, obiecte de papetărie cu tradiție, lumânări, bijuterii, plante sau parfumuri sunt chestii care mă bucura și chestii pe care și eu la rândul meu le ofer.
Anul acesta, de Sfântul Nicolae, spre exemplu, a fost prima dată când mi-am dorit să-mi fac și mie cadouri: o pălărie și o plantă de apartament. Mi le-am făcut. Îmi plăcuse foare tare o rochie, aproape un poem, nu o rochie, realizată de Ludmila Corlățeanu, însă în acest moment mi-ar fi fost imposibil să mi-o dăruiesc. Am admirat-o doar de la distanță, pe facebook. Pe Ludmila o cunosc de foarte mulți ani și este unul dintre puținii designeri români care nu se supun modei de moment, ci se supun emoției lor proprii. Țin minte că odată mi-a spus: „Într-o lume care le îndeamnă pe femei să fie puternice, să lupte pentru ceea ce-și doresc, eu le îndemn doar să fie” și asta mi s-a părut o afirmație profundă și în același timp sensibilă. În fine, de ce acest pasaj? Pentru că susține ideea generozității și a emoției și a plăcerii de a oferi. Vineri seara, acasă, într-o cutie, am primit rochia de la Ludmila. A fost un moment din seria celor a căror frumusețe îți taie la propriu respirația și mi-am dat seama că eu nu mă pot ralia decât cu oameni ca mine. Este ora prânzului acum când scriu acest articol. Am o scrumieră plină de mucuri de țigară, am băut două cafele și mă tem că am scris un articol atât de frust, de personal, de scurt, de onest, de lipsit de toate elementele care l-ar fi facut un articol modern, încât nici nu știu cum să-l trimit. Să pun scuze în corpul mailului, să pun scuzele în mesaj…?
Mihai
Frumos!