O, brad frumos, miraculos!
Poveste de Crăciun
– Dar dă-te, domn’le, jos, cu bradul tău cu tot!!!
– Te-ai găsit tu să urci cu ditamai bradu’ în tramvai.
– Păi ce, suntem noi obligați să stăm înghesuiți de bradul tău?!? Dacă nu ai mașină personală, ia un taxi și du-ți bradul acasă!!
– Sau mai bine bagă-ți-l în fund!!! Hă hă hă!!!
Până nu am coborât în stație, nu m-au slăbit o secundă nici din reproșuri, nici din injurii, nici din îmbrânceli. Când am coborât, am răsuflat ușurat. Mi-am tras puțin sufletul, mi-am luat bradul la subraț și a pornit-o spre casă. Nu mai aveam mult de mers de la stație până în fața blocului și de acolo repede, cu liftul, până la etajul zece unde mă așteapta iubita mea minunată și nerăbdătoare să facem bradul împreună și apoi să așteptăm, liniștiți, Crăciunul, care urma a doua zi.
Nu a nins încă, nici măcar nu s-a anunțat la meteo că ar ninge până la Crăciun. Dar deja ne-am obișnuit cu asta. Nu mai este nici clima ce era odată. Mai degrabă pare că s-ar pune din nou pe ploaie. Ceea ce nu ar fi prea bine pentru că s-ar face imediat polei, mai ales că este și foarte frig afară. În fine, cu gândul la prognoza meteorologică nici n-am simțit cum am parcurs distanța până în fața blocului. Las bradul rezemat de perete și sun la interfon. Dar interfonul se pare că nu merge. Nu-i nimic, am cheile la mine. Descui eu. Când mă caut în buzunare, cheile nicăieri. Dar mai grav decât atât, nu mai avea nici telefonul mobil, nici portofelul, nimic. Absolut nimic. Pesemne, în autobuz, „amicii” care s-au supărat că am urcat cu bradul, nu s-au mulțumit doar la a mă apostrofa, jigni și îmbrânci, ci m-au și ușurat de absolut toată încărcătura buzunarelor. Portofelul și telefonul înțeleg, dar și cheile? Ce ar putea cineva să facă cu un set de chei, din moment ce nu știe de unde sunt, de la ce bloc, ce scară, ce etaj, ce apartament? Dar desigur că cine mi le-a luat a făcut-o doar din răutate gratuită sau ca o glumă extrem de proastă.
Bun, să recapitulez: interfonul e mort, chei nu am, telefon nu am, deci posibilități să iau legătura de aici cu iubita mea, zero. Doar dacă nu cumva coboară ea din întâmplare. Dacă stăteam la un etaj dintre primele trei poate reușeam să arunc o piatră în geam să o fac atentă. Dar până la etajul zece…. nici dacă urc în cel mai mare copac de pe lângă bloc nu ajung. Poate totuși apare vreun vecin…
Au trec două ore și nu a apărut niciun vecin. Ce o fi cu toată lumea asta? Ori au plecat toți de acasă și nu se mai întorc până după sărbători, ori s-au baricadat cu toții în case?
Mai încerc totuși ceva: mă duc la ghena de gunoi, caut un carton. Uite, am găsit. Acum am nevoie de ceva cu care să scriu… Dar cu ce? Scormonesc prin gunoaie în căutarea unui pix sau a unui stilou sau a unui creion. Scotocesc febril fără să îmi pese că m-ar putea vedea cineva. Am nevoie urgentă de ceva de scris. Nu găsesc nimic. Dar, stai! O să scriu cu pământ, cu noroi. Mai e puțin pe lângă bloc de la ploile de zilele trecute. Ce idee bună, îmi spun în gând și trec la treabă. Scriu cu degetul îmbibat în noroi pe bucata de carton găsite la ghenă: VINO SĂ ÎMI DESCHIZI! NU MAI AM NICI CHEI NICI TELEFON NICI… dar nu mai intră să scriu și de portofel. În fine, nici nu mai contează asta. Actele se refac, banii se refac și ei. Acum important este să ajung în casă. Mă așez undeva de unde, în eventualitatea în care s-ar uita pe geam să vadă dacă vin, să mă poată vedea. Și mă uit țintă spre geamul nostru, care de la așa distanță pare că se mișcă, că se mută de la un apartament la altul.
A trecut încă o oră. Nimic. Nicio mișcare la geam. Se lasă noaptea. Dar tot nu îmi vine să mă mișc de aici. Fie ce-o fi! Mai rău. Începe ploaia. Și vine în rafale destul de serioase. În felul acesta, o să mi se scurgă literele de noroi de pe carton. Și nu îmi va mai rămâne altceva de făcut decât să aștept să se împlinească ciclul sau circuitul apei în natură și picăturile de ploaie care au luat cu ele scrisul de pe cartonul meu să ajungă pe conductă și pe țeavă fix când tu vei intra să faci duș, astfel încât mesajul meu să ajungă la tine, să te trezești cu pielea plină de noroi, așezat sub forma unor litere care să formeze mesajul VINO SĂ ÎMI DESCHIZI! NU MAI AM NICI CHEI NICI TELEFON NICI…
E noapte completă și ploaia s-a stransformat deja în ninsoare. În alte condiții m-aș bucura, dar așaaa… nu, merci. Și toate astea numai din cauza bradului. Apropo de brad, mă duc lângă el și mă așez, pe vine, alături. Parcă suntem amândoi sinistrați. Îmi vine să îl cert. Dar ce vină are el. Îmi vine să îl trântesc pe jos de nervi, dar mă calmez la timp spunând că sigur asta nu ar ajuta cu nimic. Așa că pur și simplu îmbrățișez bradul ca pe un tovarăș de suferință.
Și atunci, se întâmplă minunea. Bradul mă îmbrățișează la rândul lui și începe să crească. Și crește, și crește, și crește până la etajul zece. Deschide geamul, mă aruncă în apartament și apoi se retrage. Când mă dezmeticesc, observ că în apartament era deja un brad împodobit, iar iubita mea care chiar în acele momente ieșea de la duș, de cum mă vede sare în brațele mele, mă sărută și exclamă:
– O, ce brad frumos! Și ce repede l-ai împodobit!!!
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment