O familie fericită

(Constantin Abăluță)

Familia noastră se compune
din tată, mamă și trei copii.
Adică trei băieți, din care eu
sunt cel mai mare, am șapte ani.
Imediat după mine, vine fratele mijlociu,
de patru ani, iar apoi mezinul, de-abia
doi anișori. Mama are un fix:
naște din doi în doi ani. Anul viitor
ar trebui să nască iar. Mi-aș dori
o surioară, m-am săturat de atâția frați.
Cred că și tata.
Am sperat degeaba. Peste un an
mama n-a mai născut deloc. Ne-am speriat
cu toții. Mama se învârtea de zor prin toate
odăile. N-o mai văzusem niciodată atât de palidă
și de concentrată. Tata era și el altfel decât
de obicei. Amândoi păreau, nu știu cum
să zic, de pe altă lume.
Și într-adevăr, nu peste mult timp,
mama ne-a născut o surioară invizibilă.
Asta s-a petrecut în ziua când a venit pe la noi,
într-o vizită inopinată, o veche prietenă a mamei.
Plecase demult în America și nu mai dăduse
niciun semn de viață. N-a stat decât câteva ore
la noi și când a plecat și-a uitat
umbrela. O umbrelă în toate culorile curcubeului.
Umbrelă care-a devenit mai apoi nedespărțită
de surioara noastre invizibilă. De fapt,
după asta ne și dăm seama că este printre noi
atunci când mama ne scoate la plimbare,
la cinema, ori tata ne duce la vreun meci de fotbal.
Patra, surioara noastră invizibilă ne însoțește
cu frumoasa ei umbrelă curcubeină.
Pe care o deschide și din cele patru vânturi
culorile lumii năvălesc deasupra
întregii noastre familii.
Suntem o familie fericită.