O rană pe care nu o las să se vindece

Anul acesta, Concursului Național Studențesc de Creație Literară „Pavel Dan”, desfășurat sub egida Cenaclului „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenților din Timișoara, a ajuns la cea de-a XXIV-a ediție. Juriul compus din scriitorii Ana Pușcașu, Eugen Bunaru, Alexandru Colțan, Andrei Mocuța și Romeo Aurelian Ilie, a acordat următoarele premii:

La secțiunea poezie:

Premiul I: Maria Ciurea și Marius Dimcea;

Premiul al II-lea: Elena Purușniuc și Ana Zett;

Premiul al III-lea: Alexandra Vasile și Roberta Andreea Popescu;

Mențiune: Alexandra Vrânceanu;

La secțiunea proză:

Premiul I și al II-lea nu s-au acordat;

Premiul al III-lea: Corina Daniela Mitroi și Cristina Achiricioaei;

Mențiune: Gabriela Ramona Știucă.

---

Creațiile tuturor laureaților au fost adunate într-o frumoasă antologie, îngrijită de poetul Eugen Bunaru, coordonatorul neobosit al Cenaclului „Pavel Dan”, intitulată, după un vers înscris în concurs, O rană pe care nu o las să se vindece, și publicată la editura Casa de pariuri literare, editor: un cristian. De remarcat și coperta deosebit de sugestivă, ilustrând o lucrare de Simon Steel.

Deși concursul, la fel ca în anii precedenți, nu a avut o tematică impusă, aceasta rămânând la libera alegere a fiecărui concurent, în urma stabilirii clasamentului final, s-a putut constata câte o direcție în dreptul fiecărei secțiuni. Astfel, la poezie, trendul este pentru tema traumei și a luptei cu aceasta, după cum foarte bine sugerează și titlul, iar la proză, în mod surprinzător, laitmotivul pare a fi moartea, însoțită însă și de tema nebuniei, a pierderii rațiunii. În cele ce urmează, voi reda câte un scurt fragment, pe care îl consider relevant, din creația fiecărui laureat:

Maria Ciurea: „mi-e rușine de durerea mea/ și de anxietatea mea și de/ nesiguranța pe care o port în mine/ când în lume sunt războaie și boli/ și pierderi de sânge/ și copii de 5 ani care îți cer o țigară/ și copii care se cresc unii pe alții”.

Marius Dimcea: „La margine de orașe/ Saltele din paie primesc străini de peste hotare/ Se trăiește simplu în favele/ Gloanțele răsună precum artificiile/ Luminează negru ceștile de cafea/ Degetele culeg bob cu bob/ Soți catatonici fii sub roți/ Zâmbetul de pe buze nu dispare/ Columbia – al treilea cel mai fericit loc”.

Elena Purușniuc: „îmi ține de urât un nuc vechi/ am un caiet și scriu/ fără să port un sutien făcut din misandrism/ răscolesc prin cadavrele foștilor/ au rămas niște oase simpatice/ dure/ ca vorbele pe care le-am auzit repetat”.

Ana Zett: „ea, cea de sub mine, și-a dat unghiile cu ojă, urechile cu muzică,/ limba cu anestezie,/ ea s-a dat jos din tren,/ jos din gară,/ jos din pod,/ jos din mașină,/ jos-jos-jos/ și și-a pus balerinii”.

Alexandra Vasile: „dormim ca să nu ne amintim/ ca să nu dorim/ ca să nu învinovățim/ ceea ce plutește în cameră nu este praf/ este pielea noastră moartă/ cele 1,85 g de magneziu nu pot lupta cu cele 20 de toamne dintr-un/ singur om”.

Roberta Popescu: „Clopotele tăcerii noastre bat/ Ritmul clișeelor noastre/ Înșel timpul cu realitatea,/ Sufletul îmi e strivit de umbrele digitale/ Plante parazite în grădina Suferinței”.

Alexandra Vrânceanu: „Ochii tăi mi-au dăruit rutina însăși;/ în câteva trucuri repetitive ale magicianului/ păreau că se ascund/ o mie de minute ale inimilor frânte”.

Corina Daniela Mitroi: „Fără vlagă decid să mă predau, nu mai aveam cale de scăpare. Trupul mi-a zvâcnit, cuprins de o frică intensă când am recunoscut cătușele polițiștilor din jurul încheieturilor mâinilor mele. Un zumzet mi-a ieșit din gâtlej și s-a întețit din ce în ce mai tare până când s-a răspândit în tot cimitirul, înfiorând locatarii săi”.

Cristina Achircioaei: „Cu câteva minute înainte de ivirea zorilor, Dorothea privea trupul rece al surorii sale așteptând să se întâmple vreun miracol. Nu se întâmpla nimic. Liniștea devenea tot mai insuportabilă și tânăra simțea nodul vinovăției cum își stabilea cu chibzuință rădăcini în gâtul ei subțire”.

Gabriela Ramona Știucă: „Strigătele fantomatice răzbeau prin ceață. Era o atmosferă ca de moarte. Până la urmă, tribunalul e și el o altă formă de moarte, numai că toți morții sunt mai vii, iar vocile lor sunt simple fantome. Au fost pierdute, înfrânte. Nimeni nu le mai auzea, în afară de diavoli. Numai că diavolii tot diavoli rămân: nu ar salva niciodată victimele de judecata vieții”.

---