O Românie cât o lume, pestriță

Pe Ștefania Pușcalău o știam a fi poetă și încă una complexă, scriind atât poezie în stil clasic, cu ritm, rimă, măsură și figuri de stil, cât și poezie modernă, în vers alb. O versatilitate care nu le este multora la îndemână. Dar se pare că această versatilitate merge și mai departe, pentru că poeta ne-a surprins cu un volum de… proză scurtă. Și încă nu orice fel de proză de scurtă, ci una de-a dreptul inedită, surprinzătoare.

Volumul de proză scurtă, Povești teleportate, apărut recent la editura brașoveană Creator, reunește o serie de… povestiri, cât se poate de verosimile, a căror „acțiune” se petrece într-o locație a unei companii de telefonie mobilă și internet, căreia nu îi vom spunem numele, ca să nu facem reclamă și concurență neloială celorlalte companii. De altfel, nici nu importă numele companiei, cum nu importă nici specificul acesteia. Ar fi putut, la fel de bine, să fie vorba despre orice alt specific. Pentru că, în povestirile Ștefaniei Pușcalău, accentul cade strict pe clienții care se perindă, aparent fără oprire, de cealaltă parte a biroului, a micului birou al funcționarului angajat al companiei.

Iar lumea acestor clienți este o lume deosebit de pitorească. Poate pentru că sunt români, locuitori sau foști locuitori ai României pitorești, după cum o alinta în secolul trecut, Alexandru Vlahuță. Doar că ei simt să o facă și mai ”pitorească”, cu toate ghilimelele, de ironie, de rigoare. Mai exact, clienții companiei de telefonie și internet se dovedesc a fi români care trăiesc din plin „mirajul” muncii în străinătate, care vorbesc limba română în cel puțin două limbi, combinată fie cu engleza, fie cu italiana, fie cu germana, după caz, dar fără nici urmă de gramatică și terfelind în ultimul hal orice urmă elementară de coerență a limbii. Dar dincolo de aceasta, sunt clienți ai căror comportament lasă mult, foarte mult de dorit: vorbesc tare, fără nicio urmă de politețe, nu înțeleg, dar nici nu știu să asculte, întreabă sărind peste rând, se foiesc, comentează aiurea, vin în stare de ebrietate, se ceartă între ei la coadă sau chiar atunci când sunt deja în fața operatorului, fac glume nepotrivite și așa mai departe.

Concluziile sunt cel puțin două, și ambele foarte triste:

1. Toate aceste aspecte ar fi putut fi de râs (și în primă instanță chiar stârnesc râsul) dacă nu ar fi, realmente și profund, de plâns;
2. România riscă să devină o lume pestriță, o lume în destrămare, aflată deja într-un proces galopant de pierdere a limbii, a identității, a bunului simț elementar.

Ce ar fi de făcut? Greu de spus, pentru că în primul rând, genul de români care au intrat deja pe această pantă a degradării generale nici nu pare a fi dispus la îndreptare. Poate doar cei care încă nu au pășit în acest climat degradant să își dea seama la timp de pericol și să aibă grijă să rămână români, vorbitori de limbă română literară și atenți măcar la bunul-simț elementar.

---