Oameni frumoși și liberi
De război țața Saveta a aflat de la Radio Antena Satelor. Era într-o dimineață, s-a trezit ca de obicei la spartul zorilor ca să mulgă vaca și s-o dea la văcărie. Nu mai erau multe vaci în sat, de fapt nici oameni nu mai erau mulți în sat, dar văcăria rezista încă, nu se știe cum. Odată cu împuținarea oamenilor se înmulțiseră holdele nemuncite și pășunile se întinseseră, vacile ar fi avut acum unde să pască, nu mai era nevoie să le dai la islaz. Tot ce trebuia era să stai cu ele sau, dacă aveai o vacă mai blândă, mai învățată, puteai să o împili și puteai să o lași singură, veneai seara și o aduceai îndărăt, dup-aia o mulgeai și vita se apuca să rumege iarba de peste zi. Oamenii însă nu se îndurau să nu-și mai dea vacile la văcărie, așa pomeniseră ei dintotdeauna, văcărie și nu voiau să strice rânduiala satului.
După ce a muls vaca și i-a dat drumul pe uliță să o ia văcăria, țața Saveta s-a întors în casă, a umplut tuciul cu apă și l-a pus pe foc ca să facă mămăligă. Cât apa a început să fiarbă a pornit radioul. De când rămăsese văduvă și singură nu prea se mai uita la televizor, deși avea cablu și prindea toate posturile. Și radioul îl punea rar, când o biruia singurătatea și simțea nevoia să mai audă o voce de om ca să nu se sălbăticească de tot. Asculta dedicații muzicale, auzea cum sună unul și altul ca să dedice melodia pentru cumnat, pentru mamă, pentru nevastă și se mai alina cu gândul că, iată, deși ea era singură și izolată în sătucul lor, în lumea asta mare oamenii își vedeau de ale lor, aveau încă bucurii și tristeți, se însurau și făceau copii și simțeau încă nevoia să afle și alții de întâmplările lor. Ea se micșorase și se sfrijise însă în urma ei veneau copiii și nepoții, deși nu-i vedea des și lumea își continua drumul fără prea mari zdruncinături.
Așa i se părea țaței Veta și fiecare zi cu bipăitul care anunța ora exactă și știrile la Radio Antena Satelor și cu dedicațiile muzicale o linișteau. Iată însă că dimineața aceea n-a mai fost la fel. Oamenii care sunau să dea dedicații păreau mai reținuți, mai puțin veseli decât de obicei și crainica de la știri avea o voce gravă, prevestitoare de rele. Se vorbea de un război. Asta, în sine, nu era ceva nou sau din cale-afară de îngrijorător, mereu sunt războaie printr-o parte sau alta a lumii. Țața Saveta se născuse în timpul războiului, nu-și mai amintea nimic din anii aceia, doar ce îi povestiseră alții, și greutăți fuseseră mereu, întâi seceta din ’46, apoi colectivizarea, apoi munca grea de la CAP, revoluția din ’89 și sărăcia cruntă de după. La primul buletin de știri n-a dat, deci, prea multă importanță veștii. Știrea despre război se repeta însă și situația părea să se înrăutățească, oamenii fugeau de la casele lor, mulți muriseră, alții zăceau zdrobiți de cartușe în spitale, ba veniseră în bejenie și pe la noi, în România. Stăteau săracii oameni pe câmp, nu aveau de niciunele că nu putuseră să-și ia cu ei mare lucru, n-aveau unde dormi și nici bani. Crainica făcea apel la toți oamenii cu suflet mare să vină care cu ce va putea, cu alimente, cu haine, cu pături la punctele de colectare a donațiilor ca să-i ajute pe acești nefericiți pribegi.
Țața Saveta n-a înțeles cine erau de fapt acești oameni și cu cine se războiau ei, dar și-a dat seamă că, din moment ce veniseră în România, situația era gravă. România nu e o țară bogată, cel puțin la ea în sat nu erau oameni bogați și nici când se ducea, rar, la târg, nu vedea oameni din cale-afară de avuți, deși erau și din cei cu mașini străine la mâna a doua. Dacă au venit la noi unde e sărăcie, își spuse ea, va să zică că nu au de niciunele și că au nevoie de tot ajutorul. Altfel s-ar fi dus ei în alte părți, la franceji, la nemți, ăia au bani și condiții, nu ca noi. Auzise până atunci de tot felul de războaie și de catastrofe la radio, dar erau departe, pe alte meleaguri, erau țări de care nici nu știa că există și, în orice caz, nu se vorbise niciodată atât de mult și atât de grav despre ele. Ori acum știrile se repetau și odată cu ele și îndemnurile de a ajuta.
Țața Saveta a stat și a cugetat. Mare lucru nu putea să dea din pensia ei mică de CAP, ce mai punea deoparte dădea copiilor și nepoților, dar a vrut să-i ajute, din puținul ei, și pe oamenii ăștia. Din ce dai, din ce Dumnezeu îți trimite mai mult bine. S-a uitat în cămară: avea încă borcane destule. Pusese de cu toamnă să fie, să aibă, că nu știi ce iarnă vine. Iarna fusese însă destul de blândă, nici ea nu prea mai mânca la fel de mult ca înainte, făcea o mămăligă, scotea o căpățână de varză murată, mai o fiertură de fasole și îi era suficient. Dacă stătea tot singură parcă nici poftă de mâncare nu mai avea. Când ești cu cineva mănânci cu plăcere, te îndemni, când ești tot singur și mânânci aceleași feluri care se repetă nu mai ai spor. O să se ducă cu borcane de zacuscă, de teci, de compot și o să le dea năpăstuiților. Pe lângă asta a scos și câteva din păturile mai subțiri de lână, pe care le țesuse cu mâna ei la război. Ar fi dat și una din cele mari, groase, dar erau prea grele de cărat și ea nu mai avea forța din tinerețe.
N-a plecat însă imediat la oraș pentru că nu avea bani de drum. A așteptat să vină pensia și abia apoi s-a pornit, cu două sacoși de rafie încărcate. După ce s-a dat jos din rată s-a pornit cu greu spre Kaufland de unde a cumpărat câteva kilograme de alimente: zahăr, făină, ulei, orez, ce mai știa că se mănâncă și nu se strică. Încărcată cu toate produsele a intrat, sfioasă, în clădirea primăriei, unde auzise că se strâng ajutoarele.
În primărie nu era nimeni și nimic nu indica faptul că acolo se desfășoară o colectă. Debusolată, a lăsat sacoșile jos și a privit în jur, căutând din ochi o persoană care să o ajute. N-a dat însă de nimeni. A rămas așa, în mijlocul holului de la intrare, câteva minute, neîndrăznind să bată la vreo ușă, sperând că cineva va deschide și va ieși. Văzând însă lipsa totală de mișcare din clădire și-a luat inima-n piept, a ardicat traistele și a dat să se pornească spre capătul holului. Abia atunci o voce de paznic suferind de complexul lui Dumnezeu a răsărit spărgând tăcerea.
– Alooo, tanti, ce facem? Unde ne ducem?
Paznicul fusese tot timpul acolo, într-un fel de gheretă, dar țața Saveta nu-l văzuse pentru că, probabil, se pitulase ca să nu fie deranjat. Abia acum după ce, probabil, se plictisise de Facebook, catadicsise să își facă simțită prezența.
– Cu ce treabă ești aicea, tanti? La cine te duci?
Țața Saveta n-a știut să zică exact. „Am venit cu ajutoare”, atât a putut răspunde.
– O fi, bre, o fi, nu zic nu, intervine paznicul pe un ton fals împăciuitor. Apoi, cu agresivitate: Dar ce, aicea e sat fără câini? Intră care cum vrea? Aici e instituția statului, nu e cărciumă să stea toți pe uși. Ia să vedem noi. Ai certificat?
Certificat ? Pentru ce să-i trebuiască certificat?
– Nu, n-am venit să scoț certificat, răspunse Saveta. N-am venit să iau nimica, am venit să dau ajutoarele astea.
– Nu contează, bre. Paznicul începuse să-și piardă răbdarea. Certificat verde, de COVID, ai? Te-ai vaccinat?
Era pentru prima dată când auzea de acest certificat. La ea în sat nimeni n-avea așa ceva sau, în orice caz, nimeni nu îi ceruse vreodată certificat și nici de la vecini nu auzise de așa ceva.
– Ia uite la ea, n-are certificat. Aoleu, n-ai nici mască. Hai, afară! Ar trebui să-ți dau și amendă, matale nu știi că nimeni nu are voie fără mască și fără certificat în instituțiile publice? Ai noroc că am suflet de mamă, am și eu o măicuță bătrână și te iert, dar altul dacă era în locul meu îți ardea o amendă de nu te vedeai.
Aici mințea, i-ar fi ars cu mare poftă o amendă strașnică ca să se învețe minte și să își arate și el puterea. Era la urma urmei paznic, nu era neica nimeni cum ziceau unii că e un fel de ușier, cară hârtii de colo-colo și zice: „Vă salut cu respect!” ștabilor din primărie. N-avea însă autoritatea să taie amenzi, singura soluție ar fi fost să cheme poliția locală, dar asta i-ar fi știrbit de tot imaginea, cum adică să cheme Poliția, el la ce mai stă acolo dacă nici atâta lucru nu poate să facă?
– Mă iertați, șefule, se grăbi să se scuze țața Veta. Eu viu de departe, tocmai de la Mălăiște, și la noi nu știe lumea de certificate și măști. Nu vă țiu mult, nu vreau să vă deranjez de la servici, am venit numai să aduc alimentele astea și dup-aia plec.
Paznicul nu s-a lăsat înduplecat cu una cu două. Îi plăcuse totuși tonul respectuos al bătrânei. În sfârșit cineva îl trata așa cum merita. S-a îmbunat până la urmă: „Hai cu mine.”
Țața Saveta a ridicat trăistile și s-a pornit după paznic. Au mers pe coridoare până au ieșit în curtea interioară a primăriei. Acolo erau, într-adevăr, câteva containere care păreau să conțină ajutoare. Un tânăr plictisit stătea pe un scaun la o masă improvizată și butona plictisit telefonul. Nu le-a acordat nicio atenție.
După câteva secunde paznicul, văzând că e ignorat, a deschis gura:
– A venit această doamnă cu câteva ajutoare.
Tânărul n-a ridicat numaidecât ochii din telefon, ci doar după câteva secunde, vizibil supărat că e deranjat din activitatea lui cea importantă.
– Foarte bine. Ce aveți aicea? Ia puneți-le pe masă.
Bătrâna s-a aplecat cu greu și a început să scoată, rând pe rând, tot ce adusese. În acest timp tânărul s-a întors la butonatul pe telefon. După o vreme și-a întrerupt activitatea și s-a ridicat să privească.
– Ce-i, bre, asta? Ce-ai adus aicea?
Țața Saveta privea nedumerită și speriată. Cu ce greșise?
– Ce sunt astea, ne-ai adus borcanele de gogoșari de-acasă? Matale n-ai auzit că nu ne trebuie așa ceva? Nu ne trebuie. Refugiații n-au nevoie de conservele matale expirate de la 1900 toamna. Lor le trebuie mâncare care poată fi consumată pe loc, fără pregătire, că n-au aragaz și cuptor s-o gătească. Fasole cu costiță, carne de porc la untură, ciorbă de burtă la conservă, asta vor ei. Doar nu crezi că o să mănânce toate porcăriile pe care le-ai adus aicea? Oamenii ăia sunt luptători, sunt eroi, au luptat pe front, au nevoie de mâncare bună, de proteină, de lucruri hrănitoare, nu de resturile care ți-au rămas matale. Nu putem să le dăm așa ceva.
Ochii bătrânei prinseră a se umezi de ciudă. Tânărul trase apoi ușa containerului.
– Vezi ce avem noi aici? Sunt pline containerele de produse bune și scumpe. Nici n-avem ce face cu atâtea. Ai adus și matale un kil de arpacaș și un kil de griș cel mai ieftin și gata, cică ai ajutat refugiații. Haida-de, cât ai dat pe ele, 10 lei? Ăstea sunt ajutoare? O să ne scuipe între ochi eroii dacă venim la ei cu așa ceva
Țața Saveta asculta tăcută și încruntată.
– Aicea ce mai e? Un plocad, un macat, fultuci, ce sunt astea? N-avem ce face cu boarfele astea mâncate de molii. Ce, aicea e curățenia de Paște, ce ți-oi fi zis matale că mai scapi de vechituri și le aduci la noi, ai? Scrie foarte clar pe site: toate articolele de îmbrăcăminte trebuie să fie noi sau aproape noi. Dacă nu sunt noi ele trebuie spălate și sterilizate înainte, apoi etichetate cu mărimea și împachetate frumos. Ce nu e clar? Că doar n-o să stăm noi să despăduchem toate boarfele.
Abia acum îndrăzni și bătrâna să încerce să se apere.
– Nu vă supărați pe mine, domnișorule, am adus ce am putut. Știți, noi la Mălăiște ne descurcăm greu. E o singură mașină pe zi ca să venim la oraș. Eu am pensie mică, de CAP, am așteptat să iau banii și abia acuma am ajuns. Nu știu eu ce scrie, că n-am nici telefon. Am auzit la radio că trebuie ajutoare și am venit cu ce vedeți.
Tânărul se opri o clipă din discursul moralizator ca să verifice o notificare pe telefon, apoi își reluă diatriba.
– Noi am organizat colecta asta ca să arătăm vecinilor în suferință că suntem oameni frumoși și liberi. Și solidari cu cei care fug din calea războiului de agresiune. Trebuie să le oferim toate condițiile, nu putem să mergem la ei așa. Dacă le dăm ce ai adus matale aici o să creadă că i-am primit ca pe niște cerșetori, că noi în România n-avem de niciunele și că la noi e sărăcie. Ne facem de râs față de Europa, față de aliații noștri din NATO, ei trimit ajutoare de sute de milioane, îi cazează pe refugiați la hotel și noi ce facem? Vin reporteri din afară, ce-o să zică europenii când o să vadă bulendrele astea?
Bătrâna a înțeles. S-a apucat să pună la loc cu grijă tot ce adusese, în timp ce paznicul și oengistul priveau nepăsători.
– Așa o fi, spuse ea. Eu am vrut să fac un bine. Dacă nu aveți nevoie de ajutorul meu eu îl iau înapoi, că eu nu am bani să-mi cumpăr altele în loc. Asta e mâncarea mea și cu asta mă învelesc. Pe mine nu mă ajută nimeni.
Ridică optintindu-se sacoșile și se porni spre ieșire.
Imaginea reprezentativă: Mateusz Butkiewicz (Unsplash)
Leave a comment