[Oamenii locului vorbesc despre dispariții/ atât de puțină încredere în rasa umană] și alte poeme

Oamenii locului vorbesc despre dispariții

atât de puțină încredere în rasa umană

De ce suntem luați ca personaj colectiv

când avem contract individual

și propria legătură cu aceste locuri –

legătura n-a apărut prin contract

ci prin ceva ce fiecare dintre noi avea

și încă are la nivel celular descris fractalic prin câte o familie

și dorința de-a ne desprinde de ea, de-a o depăși.

Nu vorbim despre asta.

În clădirea vechii fabrici am fost aduși s-o igienizăm

imediat lângă clădire începe pădurea, dimineața contemplăm ceața

pulverizată pe munți

o ceață albăstruie despre care sătenii din apropiere ne-au avertizat

sau așa-și amintește unul dintre noi serile

sunt ani de când nu i-am mai văzut pe săteni

singurul contact cu ei e mâncarea pe care ne-o lasă în dreptul porții ruginite

inițial ne simțeam ca niște zei cărora li se dăruiesc ofrande

acum tot mai rar,

ne-am obișnuit

am acceptat obișnuința și avertismentul ca pe cele două moduri ale sistemului nostru.

Poate că noi trebuia să fim cei purificați, crede unul dintre noi

cât timp împletește figurine din plante

avatarul meu ierbar o să mă vegheze, spune,

doar la masă mai vorbim

în rest fiecare lucrează singur și singur își întocmește raportul

în care – fiecare o știe – înșiră cum îi detestă pe ceilalți doi

dar e ca și cum nu-ți mai pasă

după ce zilele în trei timpi – muncă, masă, raport și repeat –

ne-au nivelat tot ce speram și voiam

nu ne mai știm pe noi, nu ne știm între noi

suntem știuți de alții, de cei care ne-au adus aici

suntem știuți dar doar ca niște flavor-uri ale unei înghețate apocaliptice

unul verde, altul bleu, altul roz cu șoareci

un nor de repulsie e tot ce ne unifică.

Se cheamă echipă.

Nu am reușit să strângem tot molozul rămas al fabricii

dar simți cum fiecare și-a strâns molozul din ce i-a fost luat

și și-a făcut propria fabrică unde

rememorarea succesului e mai mult decât succesul, rememorarea plăcerii e mai mult decât plăcerea,

rememorarea sexului e mai mult decât sexul, comunicarea/ comuniunea mai puțin

apartenența

rememorarea copilăriei e mai mult decât copilăria

femei goale și mașini sport tatuate pe piele

tatuaje de-o zi din gume care-și pierd gustul

a dispărut din noi figura săteanului pe care toți trei l-am ucis

oamenii de aici oricum cred în dispariții

din cauza luminii, a pădurii, a ceții,

din cauză că vrem să știm de ce și vrem să știm cine și cum, tu știi de ce și cine?

și fiecare lucru mic sortit să facă pui pe care-i ascunzi de ceilalți

din instinct

pentru că e mai bine, nu?, e mai sigur

de ce e sigur nu știi

e o legătură pe care nici cei care ne-au adus aici n-o au și nici vreunul dintre voi n-o are

a urlat unul dintre noi într-o seară

unul dintre noi poate chiar eu

am izbucnit în plâns

că eu nu-s rău

sunt doar obosit,

foarte

foarte

obosit.

---

***

După pandemie i s-a dus inocența

nu a dat chiar peste ce gândeau ceilalți când îi spuneau Învață să te iubești!

ci un amestec balcanic de dispreț și me me me

s-a insinuat în raporturile ei

garderoba ei – cu tocuri de pisicuță și glamcore –

a beneficiat cel mai mult.

---

***

Pe neașteptate, a revenit moda anilor 2000

dar Monica Bellucci nu mai este tânără.

Manichiura pe care ți-ai făcut-o singură versus

manichiura cu gel făcută la salon

nu cine știe ce în rest, dar când îți pun în față unghiile astea perfecte

mâinile cu unghii perfecte lăptoase performante –

pentru că trebuie să fim mâinile noastre, ustensilele prin care suntem

gata să servim,

gata să atingem ceea ce oferim altcuiva, clientului,

clientul unui client.

Mâinile acestea pot fi folosite de oricine/ pot sta la dispoziția oricui.

În ultima jumătate de oră, am tot încercat să găsesc

sursa acelui fior de neliniște și nesiguranță care m-a petrecut

aș putea la fel de bine s-o las unde e

să fie acoperită de fapte diverse și imagini ale bunăstării altora

așa cum apar în articole

la ce bun scormonirea

zgândărirea

e un rău pe care-l știi, nu-l vezi și ți-l dai ție

fie că zgândăr acum, fie că nu, e cert faptul că va veni peste mine

mai bine să văd acum sursa acelei neliniști, s-o decupez aseptic acum

când o pot încă analiza și nu am multe

de încasat de pe urma ei.

Prefer să trăiesc lovitura înainte

sunt alții care trăiesc lovitura doar când apare lovitura

dacă neliniștea – ca un alunecos pește rapid – a apucat să li se strecoare pe sub radar

o lasă așa, case closed, încercând să uite că au depistat-o

poate că de fapt nici n-au depistat-o

de ce atâta încredere în propriul sistem de alertare?

Îmi desprind și mușc o pieliță din jurul unghiei degetului mare

mâinile astea nu arată perfect, performant

încă naivitatea de-a crede că-s altceva – mai mult – decât funcția

în acest sistem

pentru acest sistem

post acest sistem

de fapt, când mă uit la manichiura lăptoasă și strălucitoare a fetei bogate

știu că nicicând revolta ei în fața părinților ei n-a fost chiar intensă

îmi spun că revolta copiilor săraci față de părinții lor e mai autentică

ei chiar trebuie să ajungă altundeva

e un tren pe care nu-l pot pierde

și-mi amintesc mirosul banchetelor grena – și mirosul era grena, stătut –

din compartimentele unde călătoream cu mama către munte

când eram mică și mă uitam pe geam tot drumul

suflul de munte știam că-mi va reda speranța

mama purta un sarafan cu mulți nasturi.

Și regăsesc fiorul acela, ca un pește alunecos:

ridurile recente ale mamei mele.

---