Oamenii noi
După ce fata a intrat la liceu a început să meargă la sală cu mama ei – învăța iar de dimineață, deci acum li se potriveau orarele. Sala era aproape, așa că mergeau pe jos până acolo, vorbind despre nimicuri, școală și serviciu, dar uneori și despre cum era înainte. De regulă mama nu se lansa în acele povești într-un drum atât de scurt, cum era cel de acasă la sală, dar dacă fata aducea vorba, prinzând din discuție cine știe ce ciudățenie, era lămurită pe loc și eventual continuau discuția mai târziu, după antrenament. Azi era deja mai rece, au tras cât au tras de ultimele zile calde ale lui septembrie, dar se cam simțea trecerea iminentă la hanorac, pantaloni lungi și încălțări care necesită șosete.
– Asta nu suport cel mai mult, șosetele. Mi-e lene adică. Să mă încalț. De-aia umblu toată vara în sandale, nu doar c-ar fi cald, conversează fata în timp ce împinge un picior în șosetă.
– Eu nu suport cât timp pierd în vestiar. Cu cât e mai frig, cu atât îmi ia mai mult să mă schimb, să-mi dau toate alea jos, parcă și să-mbrac echipamentul durează mai mult, deși e același pe care-l am vara, dar nu știu, e ceva, o îngreunare generală, apoi nu mai zic când îți iei înapoi pe tine hainele de stradă, după ce transpiri acolo și deodată parcă nu-ți mai vin blugii și nimic, râde mama.
– Da, oribil.
– Țin minte că o dată l-am rugat pe unul de prin vestiar să mă ajute cu blugii. Era și mai forțos și omul efectiv m-a apucat de găici, ținând și de partea de blug, așa, să nu-i rupă, și m-a ajutat să mă îndes, hohotește mama. Pur și simplu nu-mi mai încăpeau bucile și m-a săltat de câteva ori până am intrat în blugi.
– Mor, pufnește și fata, și se apucă să-și șteargă lacrimile de râs.
– Adevărul e că a fost de mare folos, ce m-aș fi făcut înainte? Mă duceam în sală să caut pe vreunu să-mi facă la fel.
– Păi de ce zici?
– Înainte… când erau vestiarele separate.
– Cum adică separate?
– Adică vestiar de femei și de bărbați. Separat.
– Uau! Așa era?
– Cum să nu.
– Super dubios. Nu aveau și trotuare separate? râde fata să-și ascundă incapacitatea de a pătrunde pe de-a-ntregul exercițiul de imaginație la care era supusă.
– Ei, nici chiar. Dar vestiarele, băile…
– Și băile? Doamne maica mia! Și mai fucking ce?
– Băile nu chiar toate, dar majoritatea. Aveau pe ele diferite simboluri care te ajutau să înțelegi unde trebuie să intri.
– Nu cred așa ceva! Faci mișto?
– Nu, nu. Chiar așa era. Majoritatea arătau un om minimalist cu fustă pentru băile de fete și cu pantaloni pentru alea de băieți.
– Și oamenii țineau cont de ele? Chiar dacă nu se regăseau în… simbolurile alea?
– Țineau, da. Era altfel… Mai ales la faza cu vestiarele. Că la baie, hai, tot intrai în cabină singur, dar la vestiar…
– Ce era la vestiar? Nu pricep. Nu erau tot ca acum?
– Ba da, ca design erau ca acum, dar oamenilor vechi le era rușine de corpurile lor, nu le plăcea să se dezbrace pe-acolo la grămadă. Sau dacă nu era asta, se simțeau priviți, poate chiar hărțuiți: unii bărbați, dacă vedeau femei goale, le priveau într-un anume fel, nu-și vedeau în continuare de treaba lor, priviri pe care unele femei le doreau, dar altele nu – cele mai multe. Nu se putea. Femeile se fereau să se dezbrace lângă bărbați pentru că puteau deveni nepoliticoși sau chiar abuzivi, adică să zicem că în sală n-aveau cum să le facă nimic, dar gesturi, vorbe, asta da. Și erau neplăcute pentru mare parte din ele. Și ei nu țineau cont, li se părea normal să comenteze oricum și oricât – nu toți, repet – să interpreteze goliciunea ca pe o invitație, să li se aprindă poftele de la un superb posterior al unei femei care, pur și simplu, se apleacă pentru a-și da jos fusta. Sau femeile – iarăși, doar unele – se uitau la musculatura lor cu priviri languroase, le plăcea, nu puteau trece cu vederea un trup care le atrăgea atenția, nu s-ar fi putut îmbrăca sau dezbrăca liniștite în treaba lor fără să tragă cu ochiul, trăgeau ele și numai între ele, darămite alături de diferiți tipi. Și mai era situația celor care nu arătau ca cei de pe afișele de prin sălile de dinainte, oameni sculptați și arătând toți ca după un șablon. Dacă cineva era diferit, să zicem dublu sau triplu ca dimensiune față de oamenii ăia sau subțire precum scheletul de la orele de anatomie, era privit aiurea, se simțea prost.
– Dubios.
– Da, știu.
– Dar oricum se întâlneau apoi și în sală. Sau erau și acolo separați?
– Nu, se întâlneau, așa-i. Dar măcar erau îmbrăcați. Asta era chestia.
– Asta-nseamnă că nici la mare sau la piscină nu mergeau oamenii vechi?
– Ah, nu, asta-i altă treabă. Aveam și noi mare și piscină.
*
– Mama, ție îți lipsește vreun lucru din lumea veche?
– Dacă-mi lipsește nu știu, dar știu sigur că noi, cei care am prins, nu ne vom adapta niciodată în întregime la ce e azi.
– În ce sens?
– Adică chiar dacă unele lucruri sunt evident bune, grija față de oameni și de bunăstare primează, sistemul funcționează optim, noi o să știm mereu că înainte era altfel, chiar dacă în unele cazuri – majoritatea – mai rău.
– Erau și cazuri mai bune?
– Pentru unii dintre oamenii vechi, da, pentru alții, nu neapărat.
Privea cumva straniu, rostind ultimele cuvinte, ca și cum nu ar fi vrut să recunoască nici pentru sine că erau lucruri pe care le regretă, așa cum erau ele, așa cum au fost de când lumea, până la urmă. Dar se bucura pentru generația asta, uite la fiică-sa, ce liniștită e cu ea, generația asta în al cărui vocabular nu mai există cuvântul toxic indiferent la ce s-ar referi, în care nu mai există metafore și subînțelesuri, dialogul negru pe alb fiind singura cale de comunicare, în care ritualul a fost înlocuit de tranzacțional și emoția de concret. Da, e mai bine, din multe puncte de vedere dar…
– Zi-mi un singur lucru care-ți lipsește. Unul.
– Ar fi prea greu să îți explic.
– E unul din cuvintele alea vechi?
– Păi da. Dar cuvintele alea aveau și o semnificație, nu sunt doar chestiuni de vocabular care odată ce nu mai servesc se aruncă la gunoi, le dăm uitării, iar noile generații le consideră glume și râd la auzul vreunuia minute-n șir, doar pentru că le sună nu știu cum.
– Da, da, m-am prins și eu. Zi-mi doar cuvântul atunci. Și-mi explici numai dacă vrei tu. Sau altă dată. Ce-ți lipsește din lumea veche?
– Monogamia.
Imaginea reprezentativă: Mika Baumeister
Leave a comment