Odă pentru râurile mici

(Monica Manolachi)

Și râurile mici au viață personală.
De multe ori nici măcar nu știm cum le cheamă,
nici de unde izvorăsc și nici unde se duc.
Le umilim cu mucuri de țigară, sticle, poze anoste.
Ele, ivite din inconștiența zăpezilor montane,
îmbrățișează cu și mai multă iubire mizeria
lăsată în urmă de om. Gata cu ignoranța bazală!
Gata cu anonimatul, cu tonele de cărți
mereu din altă parte. Gata cu măreția fluviilor
în care se varsă râurile mici…

Este cineva care nu a auzit de Amazon
sau Mississippi, de Nil, Volga sau Yangtze,
aceste nume sinonime cu splendoarea,
cu istoria planetei? Dar nu la ele mă gândesc acum
când vreau să fiu un dop de bere, un pic ruginit,
cotropit de o armată de furnici
grăbite, pe malul unui afluent cu valuri jucăușe.
În după-amiaza aceasta de duminică, vreau să mă rog
pentru râuri nu mai lungi de 300 de kilometri:
Bega, Bistrița, Dâmbovița, Putna, Vedea.

Mai târziu mă voi ruga pentru apele și mai mici,
pârâuri care trec pe lângă piețe murdare
și prin grădini, pe lângă ruine și căi ferate.
Mă voi ruga să nu sece. Vreau să îmi duc copiii
pe maluri de ape neștiute, să căutăm rime hazlii
pentru fiecare izvor, să ne dăm cu bicicleta,
să ne jucăm cu lasere sub cerul înstelat.
Nu voi înceta să strig în fiecare zi catalogul,
Cotorca, Delea, Gologan, Sitna, Turcul, mici afluenți,
a căror dorință de unitate numai păsările o cântă.