Oglinda lui Zhao
Intrarea se făcea prin spate, pe străduța pietruită care lega două rânduri lungi de case. Portița din fier forjat scârțâia ascuțit la cea mai ușoară atingere. Apoi, țipătul scurt se prefăcea într-un vaiet prelung, lugubru. Era semnul că cineva intrase și pășea pe aleea mărginită de o parte și de alta de mesteceni bătrâni care, cândva, demult, își înlănțuiseră crengile într-o boltă prin care acum abia mai reușeau să răzbată câteva fire de raze stinghere. Cioburi de cer minuscule se iveau ici-colo prin țesătura de un verde deschis a frunzelor care începuseră să tremure în vântul stârnit pe neașteptate. Era pe la jumătatea lui august, dar vremea devenise capricioasă și, prin frunzișul mestecenilor, se aprinseseră primele semne ale toamnei.
Pașii mărunți și iuți luară la rând copacii, se învârtiră în jurul lor, chicotind. Era jocul lor preferat. În fața clădirii se opriră, uimiți. Cineva desenase de curând cu cretă colorată un șotron. În căsuțele imperfecte cu pereți ondulați zăceau, trasate strâmb și anapoda, cifre. După 1, urma 9, apoi, 5, 3 și așa mai departe. Un 2 înalt și deșelat termina ultima căsuță din care pașii săriră pe treapta de jos a scării de piatră. Treptele, șapte la număr, se întindeau și se lungeau ca niște șerpi în fața ușii din lemn masiv sculptat care, cândva, fusese impozantă prin frumusețe și stil. În vara anului 1982 însă, când pașii săriră pe treapta de sus a scării și se ridicară pe vârfuri, opintindu-se să ajungă la clanța din fier forjat, din ușa de odinioară rămăsese o alcătuire înaltă și scorojită. O mână o deschise din interior, izbind-o de perete. Pașii abia reușiră să se ferească din calea ei. Rămaseră locului, neștiind dacă să înainteze ori s-o ia la goană spre alee. Privirea din prag se opri asupra lor, urmări ghetele scâlciate pe care praful desenase arabescuri, se ridică de-a lungul pantalonilor, prăfuiți și ei, străbătu corpul căruia haina de postav gri petrol îi dădea înfățișarea unei sperietori de ciori și poposi pe rotundul obrazului mic în care ochii negri se învârteau speriați. Sub palma care se lăsă peste ei, năucitoare, se închiseră, icnind.
– Taci! țipă glasul. Intră, odată, nătângu’ naibii! I-di-otule! rosti cu patos glasul, însoțind fiecare silabă accentuată de o lovitură. Marș la sală!
Corpul deșirat se poticni, fu cât pe ce să cadă. Se roti haotic și reuși să se strecoare printre picioarele arătării cu palme de foc. O arătare înaltă, nesfârșită, așa i se părea lui, cel puțin, ori de câte ori o vedea, îmbrăcată sau mai degrabă înfășurată ca o mumie în aceeași veșnică pânză neagră lucioasă care îi acoperea picioarele, lăsând la iveală doar pantofii de lac impecabil întreținuți. Pânza urca, apoi, spre mijlocul subțire încins cu un cordon lat și se îngusta nestingherită, din lipsă de sâni, spre gâtul pe care îl sugruma elegant cu o fundă uriașă în mijlocul căreia trona o veșnică broșă aurie. Capul se înălța semeț, ca un cocoș pus pe harță. Pe fața pământie brăzdată de câteva riduri adânci, primul și cel mai important detaliu demn de remarcat era bărbia ascuțită și foarte proeminentă, deasupra căreia gura se desena simplu, ca o linie șerpuindă, subțire. Pe nasul la fel de ascuțit, drept, coborând abrupt spre linia gurii, ieșea în relief un neg negricios binecuvântat cu câteva fire de păr. Sub fruntea înaltă se remarcau doi ochi albaștri neînchipuit de frumoși, străjuiți de sprâncene dese negre. Un coc cănit, destul de șubred, termina tabloul pe care mai cu seamă cei mici îl priveau cu spaimă și nefirească evlavie. Doamna Dina Mănuțiu, directoarea centrului și posesoarea ochilor albaștri și a cocului cănit, se întoarse pe călcâie și țipă din nou cu același ton inconfundabil:
– Jigodia naibii! Mișcă odată! Ce faci acolo?!
Jigodia o rupse la fugă. Dar, în loc s-o ia spre sala de mese, acolo unde era adunată toată suflarea clădirii și de unde răzbăteau sunete de tacâmuri și de farfurii, o luă în sus, pe scările care duceau la primul cat. Se opri să-și tragă sufletul și atunci, abia atunci, o remarcă, așezată somptuos pe peretele înalt. Pesemne fusese adusă în cursul dimineții, după ce el se furișase ca un hoț afară din clădire. Era o oglindă veche, impozantă, cu rame din metal auriu. Pe alocuri, timpul lăsase câteva semne ale trecerii lui nesăbuite, așa cum făcea, de altfel, cu toate obiectele și ființele pământului. Pete galben-maronii, ce-i drept, abia vizibile, apăreau ici-colo pe suprafața strălucitoare care reușea să capteze totul în jur. Se descoperi cu uimire și el. Zâmbi, deschizând ochii mari, apoi se strâmbă, se prinse de urechi și scoase limba, chicotind. Fața smeadă i se lumină de un zâmbet cald, complice, de copil ștrengar. Gura mică și rotundă se deschise larg. Două șiruri de dinți gălbui se iviră pentru o clipă, apoi dispărură. Gura se strânse ca o pungă, apoi se deschise iar, larg. Jocul continuă la fel, vreme de câteva secunde. Apoi, fața se plictisi. Îi urmară brațele, picioarele, într-o balansare continuă. Corpul întreg se puse în mișcare, lungindu-se și strângându-se, lunecând pe suprafața argintie ușor, ca o nălucă, apropiindu-se și depărtându-se, într-o continuă zbatere. Se roti apoi și rămase locului. O față schimonosită, cu o grimasă de clovn se ghici pentru o clipă, contrastând cu jocul vesel al brațelor și picioarelor. Plăpândă, acoperită aproape în întregime cu fire de păr negru, o schiță prost creionată, cu ochi abia mijiți, cu un nas aproape inexistent și o gură mică, de mărimea unei cireși. Se roti, scârbit. Fața smeadă, luminoasă îi apăru din nou. Zâmbi, trist. De câte ori, în anii din urmă, din clipa când începuse să conștientizeze ce se petrecea în jurul lui, auzise batjocuri și râsete? În primii ani petrecuți în căminul-spital, să fi avut 3-4 ani, nu mai mult, cele două fețe aveau aceleași trăsături. Era ca și cum, pe același trunchi, trăiau două ființe gemelare. Doi Iano. Cu o singură inimă care se strângea la fiecare vorbă disprețuitoare, la fiecare îmbrâncire și lovitură. Așa crescuse. Cu frica de a nu fi bătut, îmbrâncit, trântit la pământ, jignit, disprețuit. Poreclele se țineau lanț, astfel încât, până la vârsta de 6 ani, când se dumirise cât de cât ce se întâmpla în jurul lui, unde și cine era, nu reușise să afle, de fapt, cum se numea. Primise numele de Iano. Cine i-l pusese, nu aflase niciodată, dar, mai târziu, când dragostea de cărți îl ajutase să evadeze din lumea îngustă în care trăia, își dăduse seama de potriveala numelui și a înfățișării sale și zâmbise strâmb, gândindu-se că Dumnezeu cel ludic, aplecat spre inedit și sublimare, îl crease așa cu un scop anume. Cu trecerea anilor, chipul din spate părea că regresează, trăsăturile erau tot mai șterse și părul care, în primii ani, luase forma unei panglici întinse pe creștetul capului, ca o coroană de rege neînscăunat, râdea el uneori, aducându-și aminte, coborâse spre ceafă, încâlcit, negru și sârmos, învăluindu-l. O boală rară, șoptise un medic în urmă cu câțiva ani, după ce îl examinase. Așa pare, cel puțin, adăugase el, dând din cap, confuz. E de mirare că mai trăiește. Ăștia mor rapid, nu rezistă. Ori o fi vorba de un făt nedezvoltat. Mulți ani mai târziu, Iano citise despre boala aceea rară. Diprosopus. O boală care i-ar fi fost fatală. Așa că înclinase spre a doua părere, cea a unui fetus în fetu. Un frate nedezvoltat care își lipise fața de partea din spate a capului lui, într-o încercare disperată de a exista.
– Unde ți-am spus eu să mergi?! Unde? Unde? Ia spune, fir-ai al dracului să fii de jivină puturoasă, unde? Zi, mă, unde?
Iano se lăsă pe vine, acoperindu-și capul cu brațele subțiri. Sub potopul de lovituri, corpul i se chirci. Începu să tremure. Icni.
– Taci, idiotule! Taci, că te omor, cretinu’ naibii! Doamne, iartă-mă, Doamne, și dă-mi puterea…
Doamna Mănuțiu, ca o doamnă ce se afla, răsuflă puternic, își redresă corpul, își potrivi ținuta și cocul și-și făcu crucile de rigoare, plină de evlavie.
– Ptiu, scuipă ea spre chircitura care scâncea mocnit. Scârba dracului! Doamne, iartă-mă și…, reluă ea, cu evlavia caracteristică, îndepărtându-se.
În urma ei, dinspre ușa cea mare a sălii de mese se ivi o femeie măruntă cu ochi speriați și glas sugrumat.
– Ridică-te, hai, repede, să nu se întoarcă. Haide, ține-te de mine. Hopa, sus! Așa. Hai să mergem. Ți-o fi foame și ție. Pe unde ai mai umblat?
Copilul nu răspunse. Își șterse lacrimile cu dosul palmei și privi în sus spre brațul care îl ținea strâns. Tanti Florica pășea repede, trăgându-l după ea. Avea aceeași căutătură speriată care se lumină de îndată ce privirile li se întâlniră.
– Ștrengarule! exclamă ea, izbucnind în râs. Iar ai adus-o la exasperare. Ți-am spus să te potolești și să nu-i mai dai prilejul să te cotonogească. Într-o zi o să rămâi olog și o să umbli uite-așa, ca un moșneag de o sută de ani, rosti ea, scălămbăindu-se și prefăcându-se într-o mogâldeață gheboasă și șchiopătândă.
Iano izbucni în râs.
– Râzi și plângi. Păi ce-i asta? Hotărăște-te. Ori, ori, strigă veselă tanti Florica, luându-l în brațe și lăsându-l de îndată jos.Vaaai de capul meu! Da’ tare te-ai mai îngrășat de ieri încoace, exclamă ea, râzând. Păi era să-mi rupi șira spinării, măi țincărel neastâmpărat ce ești, adăugă ea, strângându-l la piept. Hai, că ți-am pus ceva deoparte, șopti ea. Ceva bun.
Ceva bun. Așa suna întotdeauna, caldă și moale, replica fără seamăn a lui tanti Florica. Iano, care intrase în căminul-spital în toamna anului 1976, văzuse perindându-se pe coridoarele lungi și întortocheate cete întregi de îngrijitoare. Unele, cele mai multe, de altfel, trecuseră ca niște năluci, veniseră și plecaseră în mare grabă, dezgustate și înfricoșate de locatarii pe care-i descoperiseră în saloanele uriașe invadate de mucegai și gândaci. Copii bolnavi, recuperabili parțial ori irecuperabili, cu fel de fel de malformații, epileptici, bolnavi psihic. Printre ei, și el. Prins în aceeași plasă a neputinței, maltratat și subnutrit. Simțind mereu în corpul debil frig și frică. Frica de bătaie, îndeosebi, cea care bătea toate celelalte frici, de întuneric, de gândaci, de păianjeni, de șoareci sau de șobolani. Și mai era, la fel de mare, frica de a nu fi privit cu dezgust, cu milă ori cu ură. I se întâmplase de atâtea ori să întâlnească astfel de priviri. La început, îl răniseră cumplit. Plângea în patul tare, cu capul înfundat în perna cu miros acru. Așa mirosea lenjeria care nu era schimbată cu lunile. Iano se obișnuise cu mirosul acru. Îl prefera mirosului de urină și de fecale care predomina mai ales în saloanele celor foarte mici. La fel ca ei stătuse probabil și el, neschimbat zile la rând. Nu-și mai aducea aminte. Dar își amintea de un băiețel cu pielea închisă la culoare și cu un cap uriaș care urla și care, într-una din zile, luase din pantalonași o bucată de caca uscat și-o morfolise în gură. De câte ori făcuse așa și ce se alesese de el? Cine să mai știe? Muriseră mulți, mai cu seamă din rândul celor cu defecte fizice grave cărora li se spunea monștri. Monștri de la monstrare, monstrum din latină, aflase Iano mai târziu din cărțile citite. Adică diformii care, cu secole în urmă, erau expuși și priviți. Ca la circ. Să stârnească râsul privitorilor, să înveselească sărăcimea și să o aline. Uite, domne, la ăștia! Ce bine e să fii normal, chit că n-ai de niciunele! Iano se simțise și el privit, fusese, ca mulți alții, un monstruleț cu două fețe, scârbavnic și murdar. O marionetă diformă. Uneori însă, amintindu-și de anii petrecuți în căminul-spital, de înverșunarea cu care reușise să meargă mai departe, să reziste și să trăiască, se gândește că, poate, pentru el, cel puțin, monstrum duce mai degrabă cu gândul la ideea de miracol. Între cele două sensuri se balansase ani la rând. Între monstruozitate și miracol. Măcar de-ar fi avut sfori ca fantoșele pe care le văzuse în câteva rânduri la teatrul de păpuși unde fuseseră duși încolonați și îngrijit îmbrăcați. Erau singurele dăți în care se simțeau cât de cât bine. Își mângâiau hainele, le priveau cu sfială. Mulți dintre ei n-aveau să le mai îmbrace, mureau în zdrențele îmbibate de sudoare, salivă și urină. De obicei, se știa, hainele noi, de îndată ce erau aduse în cămin, luau drumul caselor cu copii normali. Cei ai îngrijitoarelor, mai ales. Erau schimbate cu haine vechi, unele rupte ori pătate. Pentru monștrii căminelor-spital erau mai mult decât potrivite.
Iano suspină. Înghite cu noduri plăcinta cu măr pe care tanti Florica i-a strecurat-o în palmă. Măcar de-ar fi avut sfori. Pe care să le țină cea care-l născuse și care, la vederea corpului său nelumesc, îl lăsase în spital. Să-l tragă spre ea. Să-i întindă brațele. Să-l strângă tare la piept. Așa cum făcea tanti Florica.
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment