Omnipotentă

am crescut

ca un trandafir albastru

într-o cameră fără uși,

o ruină cu varul ars

din Bărăgan,

unde Luna e lăuză cu adevărul meu

și doar liniștea mă miroase.

cinematicul e banal,

rațiunea stă pe un perete

privindu-mi incomod

spinul de pe talia tulpinii.

„spinul tău e negru”,

mărturisește o voce

închegat,

iar eu mă tem

că-mi va lua lumina.

dintre petale se aud mereu

șoapte

care se iau la întrecere

până se topesc —

„ăsta e destinul?

un trandafir care așteaptă

să fie mușcat

de câinii vagabonzi?”

și Lumina se apleacă,

Lumina pune semințe

de lumină de vară,

ce zornăie a iarbă

și a crisalide

pe asfaltul care mă sufocă,

și cresc

atât de mult,

încât ar sparge pereții.

întunericul a evadat

din mine —

dar nu mă bucur

nu disper,

căci eu am evadat

din mine însămi.

---