Orașul în care toți uită
Ea știa un singur lucru, avea un singur țel în viață: să îl găsească pe fratele ei pierdut. Ema, o tânără de douăzeci de ani, trăia sub un mister ce îi măcina gândurile de vreo patru-cinci ani: „Unde a dispărut fratele ei?” Poliție, jandarmi, echipaje de căutare venite special, considerând cazul băiatului drept o misiune de armată, și tot nu au dat de cap misterului. Nio este fratele Emei, însă de aproape cinci ani este de negăsit, iar toți cei apropiați familiei lor au un singur răspuns: „Dacă s-a dus în Valeria și a uitat să se întoarcă? Dacă e acolo și a uitat că are familie?”
Ce-i drept, există un oraş izolat, numit Valeria, despre care se spune că nu poate fi găsit pe nicio hartă. Cei care ajung acolo uită tot. Întâi numele. Apoi fețele. Apoi trecutul. Trăiesc o viaţă nouă, liniştită, dar golită de sens. Nu mai suferă, dar nici nu mai iubesc.
Însă Ema știa că trebuie să ajungă acolo și să își salveze fratele din mâinile blestemului orașului cu orice preț. Avea doar o fotografie, veche, puțin ruptă, dar plină de însemnătate.
– Și încotro ai să mergi, Ema? o întrebau apropiații.
– Voi încerca să îmi ghidez pașii precum ar fi făcut-o el, iar unde mă vor duce picioarele, într-acolo îmi voi purta veacul.
Într-o zi de vară, pe la apus, cu o valiză în mână și fotografia fratelui ei strânsă între degete, a pășit pe un drum care, după câteva zile, nu mai avea margini. Copacii dispăreau încet în ceaţă. Cerul devenea din ce în ce mai tăcut.
Primul semn că intrase în Valeria a fost acela că a uitat de ce plângea. Lacrimile erau acolo, calde, pe obraz. Dar motivul… se pierduse. Apoi a uitat de ce se grăbea. Și de ce era singură. Singurul lucru care-i rămăsese era fotografia fratelui, pe spatele căreia scrisese acasă: „El este Nio, fratele meu, eu sunt Ema, și am venit aici ca să-mi scot fratele de sub ghearele blestemului orașului unde totul se uită.” Continua să meargă și își tot repeta în minte diferite amintiri cu ea și fratele ei, inducându-și ideea că ea nu va uita faptul că a venit aici după el.
Cu cât mergea mai mult, vântul puternic bătea din ce în ce mai tare, vederea îi slăbea tot mai mult, din cauza ceții și a oboselii. Sub adăpostul unor pietre, care erau poziționate precum o mică peșteră, Ema și-a făcut un culcuș, gândindu-se că se va odihni puțin, iar apoi va continua căutarea lui Nio. A adormit cu fratele ei în gând. Vântul nu se mai simțea, sunete stranii nu se mai auzeau, frigul nu se mai simțea, dar poza băiatul era încă ținută strâns de mâinile fetei înfricoșată de ceea ce va urma. Însă, nu după mult timp, fata și-a închis ochii obosiți, și s-a simțit dintr-odată liniștită. Nu mai simțea frică, ci liniște, un sentiment de liniște pe care nu l-a mai simțit niciodată, somnul nici bine nu se așternuse peste ea, căci deja se simțea mai liniștită decât niciodată, în cel mai neliniștit loc. Mintea ei se golise de gândiri rele, de gânduri speriate, de gânduri înfricoșătoare, de gânduri fără răspuns, iar după un somn adânc, Ema s-a trezit învolburată de gânduri bune, gânduri fericite și liniștite, gânduri ce o făceau să zâmbească, iar atunci a fost momentul în care a fost acaparată de orașul unde toți uită.
Când s-a ridicat din culcușul ei, care dintr-un loc rece, s-a transformat într-un loc colorat ce te făcea să zâmbești doar privind în jur, sunetele înfricoșătoare s-au transformat în sunete liniștite de ciripit al păsărelelor, iar vântul ce mai înainte bătea cu putere s-a transformat în raze de soare ce îți înseninau privirea. Ema s-a ridicat încet, cu o ușoară amețeală, simțind iarba moale sub tălpi. Totul în jur era… altfel. Aerul mirosea a flori, dar nu recunoștea nicio aromă. Culoarea cerului era de un albastru imposibil, iar lumina părea să nu vină de la soare, ci din tot ce o înconjura. O pace ciudată o cuprinsese, o liniște care nu părea omenească.
– Unde sunt? a murmurat, semn că deja începuse să uite pentru ce venise.
Și atunci privirea i-a căzut pe mâna ei. Ținea ceva acolo, dar nu-și amintea ce. A desfăcut degetele cu grijă și a văzut fotografia. Chipul unui băiat, zâmbind. Un zâmbet familiar, dar care nu îi spunea nimic.
– Cine ești tu? șopti ea, atingând fotografia cu vârful degetului.
Pe spatele pozei, literele tremurate se vedeau clar: „El este Nio, fratele meu, eu sunt Ema, și am venit aici ca să-mi scot fratele de sub ghearele blestemului.” Citind, o durere bruscă i-a străpuns tâmplele, ca și cum o voce din interiorul ei ar fi încercat să o împiedice să-și amintească. S-a clătinat, aproape a scăpat fotografia, dar s-a forțat să o țină strâns la piept.
– Eu sunt Ema, a spus, cu voce stinsă. Eu am venit să te găsesc, Nio.
Cuvintele i se topeau pe buze. Simțea că fiecare propoziție spusă o obosea, ca și cum orașul îi mânca energia doar pentru a o face să tacă. În jur, lumina era caldă, dar falsă. Un apus care nu se mai termina niciodată.
S-a pornit să meargă mai departe. Pământul de sub pașii ei scotea un sunet moale, aproape ca o respirație. Pe măsură ce înainta, începuse să observe detalii ciudate: o bancă veche, ruginită, cu o floare ofilită pusă pe ea; o poartă deschisă care scârțâia ușor; un fel de ceas de perete agățat de un copac, care ticăia înapoi. Ema s-a oprit la ceas. S-a apropiat și, fără să știe de ce, l-a atins. În clipa aceea, un fior i-a străbătut mâna și o imagine scurtă i-a invadat mintea – două siluete de copii care alergau prin ploaie, râzând. Un băiat cu părul ud, strigând: „Hai, Ema, mai repede!” A tresărit. „Nio!” Dar imaginea a dispărut. Ceasul s-a oprit. Timpul s-a oprit.
A continuat să meargă, mai repede de data asta, sperând că alte lucruri o vor ajuta să-și amintească. Străzile se schimbau în fața ei, ca și cum orașul se mișca odată cu pașii ei. Casele se răsuceau ușor, se întorceau spre ea, cu ferestrele ca niște ochi goi. Pe o stradă îngustă, a zărit o prăvălie. Pe usă scria, cu litere șterse: „Amintiri uitate – preț: un vis.” A intrat. Înăuntru era întuneric, și se simțea miros de praf, hârtie și ceară topită. Din spatele tejghelei, o femeie bătrână, cu fața acoperită de voal, i-a vorbit:
– Cauți pe cineva, draga mea. Se simte în aer.
Ema a încuviințat.
– Îl caut pe fratele meu, Nio.
Femeia a zâmbit ușor.
– Mulți vin aici să caute. Puțini își mai amintesc ce caută, spuse în timp ce ridică o cutie mică, neagră, pe care a împins-o spre Ema. Ține. Poate în ea e ceva al tău.
Când Ema a deschis cutia, înăuntru era o brățară simplă din sfoară roșie. Instantaneu, un val de amintiri a izbucnit în mintea ei: ea și Nio, copii, pe un deal, legându-și fiecare la mână câte o brățară identică. „Asta e ca să nu ne pierdem niciodată, Nio!”, spunea vocea ei mică. „Promit”, îi răspundea el, zâmbind. Ema a lăsat cutia să-i cadă din mână. Lacrimile îi ardeau ochii.
– El… chiar a fost real. Eu chiar am avut un frate.
Femeia de la tejghea a făcut un pas înapoi.
– Atunci ești în pericol. Orașul nu suportă amintirile. Dacă îți aduci aminte, Valeria te va vâna.
În clipa aceea, lumina s-a stins. S-a auzit un zgomot ascuțit, ca o respirație în ureche. Ferestrele au crăpat, iar din tavan a început să curgă o ceață neagră, care se aduna într-o siluetă înaltă, slabă, cu ochi albi.
Ema a apucat brățara și a fugit afară. Orașul nu mai era același. Cerul era roșu, clădirile se mișcau încet, deformându-se, iar umbrele oamenilor de pe stradă mergeau în sens invers. În timp ce alerga, Ema își tot spunea în gând: „Eu sunt Ema. El e Nio. Eu am un frate. Eu nu uit. Eu nu uit.” Alerga, cu ochii plini de lacrimi și respirația scurtă. Își strângea brățara roșie la piept, dar firele ei începuseră să se desfacă singure, ca și cum ceva invizibil le-ar fi tras înapoi. A privit-o și a înțeles: sfoara se deșira în fața ei, alunecându-i din palmă și întinzându-se pe pământul gri. Fiecare fir roșu lăsa în urmă o dâră de lumină aprinsă, ca o arteră vie care pulsa în ritmul inimii ei.
– Nu, nu te duce, șopti Ema, dar brățara continua să se destrame, întinzându-se pe străzile deformate ale Valeriei.
A făcut un pas. Lumina firului s-a mișcat, ca și cum o invita să o urmeze. Apoi alt pas. Și altul. Curând, alerga din nou, urmărind sfoara care se întindea în fața ei, trecând peste poduri care nu duceau nicăieri, peste clădiri răsucite și umbre care se fărâmițau când le atingea. Tot ce atingea firul roșu prindea culoare pentru o clipă, ca și cum viața reală ar fi încercat să se strecoare în visul bolnav al Valeriei. Vântul urla, iar vocea orașului șoptea peste tot:
– Uită-l… uită totul… doar așa vei fi fericită.
Dar Ema mergea mai departe. Până când, la capătul firului, a văzut o siluetă. Un băiat, în genunchi, cu fața acoperită de mâini. Firul roșu se încolăcea în jurul lui, legându-i mâna stângă.
– Nio?
El a ridicat privirea. Ochii îi erau goi, dar lacrimile îi erau reale.
– Ema? Tu… chiar ai venit?
Ea s-a aruncat în brațele lui, iar în clipa aceea brățara s-a strâns la loc, în jurul ambelor lor mâini, ca o legătură vie. Lumina roșie a izbucnit din nodul dintre ei, ridicându-se ca o flacără.
În jur, Valeria s-a cutremurat. Casele s-au prăbușit cu zgomot, iar cerul s-a crăpat, lăsând să se vadă o lumină albă, strălucitoare, ce venea de undeva de sus. Din acea lumină a coborât o siluetă înaltă, fără chip, îmbrăcată într-o mantie care părea făcută din ceață și stele. Când a vorbit, vocea ei nu s-a auzit, ci s-a simțit, direct în inimile lor:
– Două suflete care și-au amintit unul de altul într-un loc al uitării. Voi ați rupt legea Valeriei. Dar fiecare amintire are un preț.
Ema și Nio s-au privit. Țineau brățara între ei, iar sfoara roșie pulsa ca o inimă.
– Plătim orice, a spus Ema. Vrem doar să plecăm acasă.
Creatura a ridicat o mână transparentă. În aer, s-a deschis un cerc de lumină, ca o poartă. Dincolo de ea se vedea o pădure, verde, reală, vie. Vântul de dincolo mirosea a ploaie și pământ. Dar vocea a șoptit din nou:
– Pentru a ieși din Valeria, spuse vocea, trebuie să dovediți că vă amintiți la fel. Scrieți cea mai frumoasă amintire împreună. Dacă inimile voastre spun același adevăr, poarta se va deschide. Dacă nu… veți fi despărțiți pe veci.
Două pergamente au apărut în fața lor. Ema și Nio s-au privit o clipă. Nicio vorbă. Doar lacrimi. Au luat fiecare câte o pană și au început să scrie. Mâinile lor tremurau, dar gândurile le erau limpezi.
„Ziua în care am fugit din casă ca să vedem stelele de pe deal. Tu mi-ai spus că dacă ne pierdem vreodată, ne vom găsi acolo.”
Au terminat aproape simultan. Pergamentele s-au ridicat în aer, strălucind, și s-au contopit într-unul singur. Lumina din jur s-a aprins brusc, iar vocea creaturii a murmurat:
– Două suflete, o singură amintire. Voi sunteți cu adevărat frați.
Poarta s-a deschis. Vântul i-a tras spre ea, iar Valeria s-a destrămat în jurul lor. Ultimul lucru pe care l-au văzut a fost brățara roșie, strălucind între palmele lor – legătura care i-a scos din locul unde toți uită totul.
Imaginea reprezentativă: Unsplash
Leave a comment