[pământul e din ce în ce mai cald], [portocala lui Rilke], [am obosit să-mi număr] și [***]

pământul e din ce în ce mai cald

poți să pui un inel marital

în speranța că va îmbrățișa

tăcerea caldă și se va obișnui cu ea

duminică nu se fac nunți

e o paralizie a zilei

iar tu știi asta

nu ai de ce să pleci duminică

nu ai de ce să îți pui în cui toate

sentimentele pe care nu le-ai avut

ești ca un cactus în mijlocul unui ring părăsit

un cactus dichisit și obscur

cu care nu vorbește nimeni

cu care nu dansează nimeni

trena îți atârnă de miraje

asculți cum pereții contemplă

tăcerea din preajma ta

și știi că nu poți opri

căderea

în gaură fără sfârșit

din mijlocul urletului

pentru că știi

poezia e un hău violet

pentru cei ce se nasc singuri

---

portocala lui Rilke

s-a strecurat printr-o gură de unghie

râuri de aciditate îmi ies printre buze

fier de portocală străpunge organele

oasele nasc lacrimi colorate

ecouri de cantilene umplu camera

feliile portocală se bagă unele în altele

este frig în mine, în afară oaselor, în afară pielii

un frig ancestral

un frig cu gust de ceață amară

dinții îmi tremură așișderea

unui copil ucrainean în vremuri fardate distopic

un sfârșit îmi cuprinde degetele

sfârșitul portocalei a venit

iar eu adun niște lemne ca pe niște piese de puzzle

să formeze o imagine

eternă, cu accente beligerante

care se tot lărgește

să cuprindă portocale, soldați

puroi de sânge și alte menghine versificate și cărnoase

ce îmi strepezesc dantura și pupila

---

am obosit să-mi număr

fricile groase

ca un obuz ce îmi străpunge tot organismul

am notat. am înțeles. mi-am tatuat:

,,sunt un ghem de frici”

notă de subsol: și ghinioane

masa pe care îmi creează

---

Mefistofel evenimentele vieții

în mod clar

nu e rotundă

e colțuroasă, neagră ca o nucă uitată

în iarbă și neatinsă de nimeni

niciun meșter nu mă ajută cu o unduire pozitivă

a mesei ce îmi face

din tristețe și angoasă

stări permanente, cercei de pus pe fiecare părticică a cărnii.

o carne tot mai aburindă în care nu încape nicio

eternă reîntoarcere.

---

***

bună, iubitule

– niciun răspuns –

ah, am înțeles

iar ți-ai topit urechile

în pereții unei sticle de vin

sau cuvintele în candelabru unei

tutungerii simandicoase

eu stau cu fruntea albită de

coatele singurătății

lipită de vitrina

unui funerar-shop

și ascult cuminte

sunetele unei îmbrățișări dintre doi morți

sunt romantici, iubitule

parcă sunt mai vii decât noi ăștia

care încă nu ne învelim noaptea cu

un certificat de deces

pe noi buletinul ne face să ne simțim vii

ne putem bea și antidepresivele

degetele noastre tremură

în ritm cu traficul intersecțiilor din cimitir

iar în straturile noastre osoase

sunt baluri mascate pentru

identități digerate

– de semantică și sisteme fizice –

atmosferă cusută din poetica lui Poe

cu muzică de doliu,

cu tapet de culoarea unei scrisori furate

---