PANEM ET CIRCENSES

(Rodica Bretin)

O apăsare pe buton a făcut să gliseze un ecran panoramic pe peretele din stânga. Gardienii m-au răsucit într-acolo, cu scaun cu tot.

– Îţi plac filmele cu gladiatori?

Fusese o întrebare retorică. Judecătorul părea nerăbdător să îmi arate ce îmi pregătise şi nu avea de gând să lase lipsa mea de entuziasm să îi strice buna dispoziţie.

Ecranul s-a animat, explodând în sunete şi imagini: într-o sală cât o aulă universitară, rânduri circulare de scaune urcau către tavanul-cupolă în terase tot mai largi. Niciun loc nu rămăsese neocupat, iar rumoarea dinăuntru îmi amintea de cea a publicului de pe un stadion. Însă asemănările se opreau aici.

În mijlocul amfiteatrului se afla o cuşcă din bare metalice, curbate ca meridianele unui glob pământesc. În punctele unde se intersectau erau montate ţepuşe cu vârful spre înăuntru. Unele păreau ruginite, iar pete maronii se lăţeau pe nisipul greblat cu grijă.

Sala era arhiplină: civili şi militari, biologi, chimişti, geneticieni, oameni de ordine, toţi cu ecusoanele la vedere, ca nişte corporatişti model. Pe lângă salarii generoase, prime şi cadouri de sărbători, sucursala Global Vortex oferea încă un bonus angajaţilor: o pauză de cafea condimentată cu lupte de gladiatori.

Cum să nu fie motivaţi?

Când războinicul arian a păşit în arenă, a fost întâmpinat cu un entuziasm unanim. Avea creştetul ras, pantaloni şi cizme din piele neagră, iar tatuajele cu zvastici se măreau de câte ori îşi umfla muşchii. S-a sprijinit în garda unei spade cât o halebardă, în timp ce oponentul său era primit şi el cu uralele asistenţei. Maorul era mai scund, însă compensa prin statura de halterofil şi securea pe care o rotea ameninţător. Adversarii au făcut turul de onoare, aruncându-şi priviri crunte, mulţimea aplauda, scanda, fluiera… Un sunet de gong a adus o linişte tensionată, iar gladiatorii au încremenit.

Nu faţă în faţă, ci alături.

Uşa cuştii s-a deschis pentru a treia oară şi, din tunelul de gratii ce unea domul cu o altă încăpere, a ţâşnit ceva. Om, maimuţă antropoidă? Din câteva salturi a fost între cei doi. S-a ferit de securea care tăia văzduhul ca un pendul al morţii, rostogolindu-se pe sub lama spadei-ghilotină. Am zărit o lucire între degetele lui – cuţite, gheare? – şi colosul arian s-a clătinat, cu tendoanele de la glezne secţionate. Se prăbuşea, aidoma unui trunchi retezat, dar nu atinsese încă pământul când maorul şi-a dus mâna la gât, să oprească sângele ce-i răbufnea din jugulara sfârtecată; un alt şuvoi îi ţâşnea din umărul drept. Creatura care îi smulsese braţul l-a azvârlit – nu avea nevoie decât de armă. S-a întors spre arian, izbindu-l cu latul securii. Lovitura i-a sfărâmat craniul, amestecând nisip şi creier.

Ce era… acela?

Nemişcat, nu devenise mai puţin înfricoşător. Trup păros, braţe prea lungi, chip cu trăsături mixte, umane şi simiene: frunte teşită, lombroziană, arcade proeminente, maxilare puternice. Neanderthal, era primul cuvânt care îmi venea în minte. Însă nu îl citeam pe eticheta unui exponat de la Muzeul de Antropologie. Neanderthalianul era acolo, în carne şi oase. Iar în ochii roşii sub lumina reflectoarelor luceau, amestecate, instinctele fiarei şi viclenia omului.

Aveam un coşmar? Eu şi alţi o sută de martori de pe băncile amfiteatrului?

Doar eu. După momentul de şoc, spectatorii şi-au decantat impresiile. Era prima oară când îl vedeau pe noul gladiator în acţiune. Şi… le plăcuse! Mai voiau. De pretutindeni au răbufnit aplauze, încurajări – de parcă creatura avea nevoie!

Mi l-am închipuit de partea cealaltă a cuştii, printre admiratorii săi, liber să îşi urmeze pornirile, să le arate câţi putea ucide şi cât de repede. Ar mai fi apreciat publicul situaţia?

Două fluierături scurte, aproape la nivel de ultrasunete şi monstrul s-a răsucit pe călcâie, întorcându-se obedient în tunelul din gratii, iar apoi de unde venise. Îl domesticiseră? Îi plantaseră în subconştient semnale-cod prin care îl controlau?

Lucrătorii în salopete au scos cadavrele, turnând nisip uscat în arenă, colosseumul Global Vortex se golea treptat. Însă Judecătorul mai voia ceva: de la mine.

Imaginea amfiteatrului fusese înlocuită de alte două. Într-una, Keegan era întins pe o saltea pătată de sânge, cu ochii închişi. Dormea? Într-o celulă identică, aşezat pe marginea patului, Calder privea în gol. Şi unul, şi altul, aveau cicatrici vechi şi noi, răni care nu apucaseră să se închidă. Fiecare trecuse prin arenă – şi nu o singură dată.

– Până acum s-au descurcat onorabil.

Judecătorul încerca să fie ironic, subtil. Cu câţi gladiatori deodată fuseseră siliţi să lupte? Keegan avea braţul stâng prins într-o eşarfă murdară, Calder o tăietură de-a curmezişul pieptului.

Tăceam, aşteptând urmarea.

– Mâine, unul dintre ei va întâlni bestia în arenă. Tu alegi care.

Văzusem ce putea face neanderthalianul. Şi n-aveam de gând să mă las manipulată. Judecătorul însă, îmi prevăzuse reacţia şi era pregătit.

– Sau… vor muri amândoi. Ce zici?

A început să bată cu degetul arătător în tăblia biroului, ca un metronom care îşi accelera ritmul. Keegan nu se clintise, dar Calder nu mai privea în gol. Se uita ţintă la camera video. La mine.

– Tatăl meu, am murmurat.

Calder era un supravieţuitor. Dacă cineva ar fi avut o şansă, atunci… Ecranul redevenise opac, Judecătorul scria preocupat nişte rânduri pe o foaie de hârtie. Gardienii m-au luat de acolo şi am început să merg între ei, mecanic.

Abia după ce uşa celulei s-a închis în spatele meu, am căzut în genunchi şi lacrimile au prins să îmi curgă, fierbinţi, nestăvilite.

Îmi condamnasem tatăl la moarte.

---