Parada scheletelor din dulap

(Cristian Ciulică)

– Alo! Da, mă, ți-am zis că vin, vin. Dar o să ajung seara, după zece, nu știu. Oricum tu nu ai program, de ce îți pasă? Nu. Singur. Că vrea să petreacă mai mult timp cu familia, care se pare că nu mă include neapărat și pe mine. Și mai ales de Crăciun. Stă cu nepoata ei mică. Pai nu știu cât are, e un bebeluș. Mda, o să îi aduc o păpușă care să se uite numai spre nord. Zici că e un vers de la Alternosfera. În fine, te las, pe la șase plec și, ți-am zis, pe la zece, cred că sunt deja în Sibiu. Vorbim.

Mihai a coborât din mașină și a urcat în casă. Ioana era la etaj, a strigat-o, dar nu a auzit. Și-a făcut repede un duș, a căutat în dulap geaca groasă și multicoloră. Presupunea că va fi frig în Sibiu, pe 24 decembrie seara. There is nothing more to say/ We will burn the paper bride today. Nu putea să scape de câteva zile de versurile astea de la Poni Hoax. Numai asta avea în cap. A urcat la etaj și a sărutat-o pe Ioana. Nepoata ei dormea în pătuțul de lângă geam.

– Deci, sigur nu vrei să vii și tu cu mine la Ștefan? E doar el, zis că a închiriat un apartament, oricum ne întoarcem mâine, mergem la ai mei. Și la ai tăi, adică dacă vrei.

– Nu vin, am promis deja că stau cu asta mică. Dacă îmi ziceai mai devreme, poate.

– Păi și eu m-am hotărât în ultima oră.

– Nu am cum. Și nu vreau să mergem mâine la țară. Mergem la tine, dacă vrei și atât.

– Ok. Vă rog eu să aveți grijă și de cățea că abia a născut Sașa, să nu sufoce vreun pui, să nu le fie frig, să nu știu, din astea.

– Ok.

– Crăciun fericit că ne vedem abia mâine.

– Crăciun fericit!

Mihai a coborât, și-a luat pastilele de pe birou și ghiozdanul și a ieșit la mașină. În timp ce o pornea, a văzut în oglinda retrovizoare cum Sașa, beagle-ul lor, stătea rezemată lateral de zid și cei șase pui sugeau cu ochii închiși. La șase și jumătate făcea plinul la Petromul de la ieșirea din oraș spre Vâlcea. L-a sunat pe Ștefan.

– Da, ți-am zis că nu o să vrea. Da, știu și eu că e seara de Crăciun, dar aia nu e familia mea, cum de altfel nici a ei, dar crezi că vom putea avea discuția asta vreodată? Să stea, să fie fericită. Acum am plecat. Da, bineînțeles că voi întârzia. Mă piș pe concertul lor din centru, pot să mă îmbăt și fără muzică. Totuși, de Crăciun am zis că fac o excepție. Știu, da, ce bine vă pricepeți toți, băi frate. Pa.

După ce a închis a luat două pastile cu o gură mare de a apă și a demarat. Se întunecase de mult și nu erau aproape deloc mașini. După o oră de mers a sunat-o pe Ioana. Nu i-a răspuns, i-a scris peste câteva minute un mesaj: încă doarme Cătălina, vb mai târziu. Când a luat ochii de telefon, a văzut pe marginea străzii un om căzut și o bicicletă în șanț la câțiva metri de el. A oprit mașina și s-a îndreptat spre el.

– Vă simțiți bine? Aveți nevoie de ajutor?

Nu a răspuns. Stătea întins privind în gol. A repetat fără efect întrebarea. Nu știa ce să facă. Cel mai apropiat sat era la câțiva kilometri, erau în plin câmp. Până la urmă, bărbatul își întoarce privirea spre Mihai:

– Mergeți voi, nenorociților, care aveți cu cine să faceți Crăciunul. Voi aveți, bă, nevoie de ajutor. Și tu, îl privi pe Mihai adânc în ochii, să știi că nu îl ai pe Dumnezeu în tine. Îl ai pe Satana, pe Dracu’.

Mihai nu a mai insistat. A demarat de lângă biciclist și a sunat-o din nou pe Ioana să îi povestească dialogul halucinant. Niciun răspuns. A încercat și peste o jumătate de oră, la fel. Urma să intre pe defileul Oltului, nu știa cât semnal va mai avea acolo. And you say you’re sorry/ That someone came and stole your bike. Iar melodia asta, care se repete și versurile i se învârt în cap ca la un carnaval medieval. A treia încercare eșuată de a vorbi cu Ioana. Începea să se enerveze. A tras pe dreapta și a mai luat o pastilă.

În sfârși sună telefon, era Ioana plângând.

– Deci, doar s-a apropiat puțin de ea, m-am uitat o secundă pe geam, a reușit ea să spună printre sughițuri. Și a devorat-o, a desfigurat-o, i-a smuls și din buză și din obraz, e groaznic!

– Nu înțeleg nimic. Cu cine s-a întâmplat asta, unde?

– Cățeaua ta, de care mi-ai zis să am grijă. A mușcat-o pe Cătălina, i-a smuls carnea, doar s-a apropiat puțin de ea și brusc a avut reacția asta, i-a sărit la față.

– Oof, și acum ce se întâmplă?

– E cu soră-mea la spital. Dar sunt șocată de cât de agresivă a fost. A mutilat-o pur și simplu.

– Îmi pare rău. O vor coase la spital și poate…

– Nu e niciun poate. Trebuie să scăpăm de câinele ăsta. De fapt, nici nu trebuia să existe.

I-a închis telefonul. Mihai și-a continuat drumul slab luminat ce șerpuia pe marginile Oltului. Într-o oră și ceva urma să fie la Ștefan și… a primit un alt mesaj de la Ioana: unul dintre puii cățelei cred că a murit. Se plimbă cu el în gură prin casă, îmi e frică să mă duc spre ea, dar nu pare că mai respiră și nu se mai mișcă. A dat seen mesajului. Nu înțelegea ce se petrece. Cătălina s-a jucat de atâtea ori cu Sașa și acum acest pui mort. Poate, totuși, doar i se părea Ioanei. Ea vede destul de des morți unde nu e cazul.

A accelerat. Încă un mesaj, tot Ioana: sigur e ceva ciudat. A mai murit unul, adică așa cred. Acum umblă în gură cu amândoi. Mihai a citit mesajul din notificări. Le-a spus să aibă grijă, să fie atenți cu ea, era plecat de doar câteva ore și cățeaua aia însemna mult pentru el, ultimii opt ani din viață petrecuți cu ea. Peste doar câteva minute au început să curgă succesiv mesajele: a mai murit unul. Și încă unul. Și încă unul. Și încă unul. Ăștia erau toți șase. A oprit nervos într-o parcare de tiruri și a sunat-o, urlând:

– Mai spune, hai, încă unul și încă unul și încă unul și încă unul. Cu câtă plăcere tastai chestiile alea?

– Dacă tu crezi că mă simt în vreun fel…

– Nu, știi ce cred, că te-ai enervat că ți-a rănit-o pe Cătălina și acum fie inventezi toată povestea asta, fie i-ai omorât tu, pentru că nu cred, nu are cum. Nici măcar nu poate să țină în gură șase pui în același timp. Îți bați joc de mine și de animalul ăla.

– O să…

– Nu o să mai faci nimic.

A închis. Urlase, iar ecoul se auzea în toată valea și în toată parcarea. De după o mașină observă o siluetă feminină ce stătea aplecată și turna ceva într-un castron pe care îl împinse sub o mașina. S-a dus în direcția ei. I-a auzit pașii și fără să se întoarcă i-a spus:

– Probleme, domnu’?

– Asta nu e treaba ta.

– Ba poate că ar putea fi. Că în schimbul la o sumă modică, eu aș putea să fiu soluția. La cât ai urlat, cred că ți-ar face bine niște relaxare.

Lumina bătea prost și Mihai nu îi putea vedea fața prea bine nici măcar când s-a uitat puțin spre el. Părea tânără, sau cel puțin mai tânără decât el, maxim douăzeci și o fustă extrem de scurtă pe frigul ăsta nu își putea imagina cum…

– Dar tu ce faci acolo?

– Meseria, șefule. Cea mai veche, cea mai bună.

– Nu, adică ce ai băgat acolo sub mașină?

– Ah, ceva lapte pentru niște pui de mâță. Au vreo săptămână, dar azi mă-sa lor murit, a dat mașina peste ea și le dau și lor de mâncare că doar e Crăciunul.

– Nu știu ce se întâmplă cu toate animalele astea azi. Și da, mai e și Crăciunul.

– Apropo de Crăciun, dacă vrei ceva de la mine, îți fac preț bun și treabă de calitate. Faci și o pomană și te simți și bine.

– Nu cred că așa merg pomenile. Mă rog…

Mihai era vizibil confuz și foarte amețit. Voia să ia pisoii cu el. Nu se mai ducea la Sibiu, nu, mai bine s-ar întoarce acasă cu pisoii. Să îi salveze.

– Dă-mi mie pisoii. Scoate-i de sub mașină. Îi iau eu, îi duc acasă. Am curte, am lapte, am grijă de ei.

– Nu merge așa, șmechere. Mie ce îmi iese la treaba asta?

– Păi cât vrei să îți dau pe ei? Spune orice preț.

– La mine nu merge așa. Eu nu vreau bani nemunciți. Eu prestez, tu te simți bine, mă plătești și îți dau și pisoii.

– Ok, lasă, o să mă bag singur după ei și îi iau.

– Poate îi iei, dar iei doar cinci. Unu’ e la mine în sân și dacă faci așa pe ăsta îl arunc în Olt. Și după mă arunc și eu să îl salvez, dar eu nu știu să înot și uite așa ne omori pe amândoi, spuse ea și începu să râdă isteric. Deci, cum facem, salvatorule?

Mihai pufni pe nas de câteva ori. Tot stresul și noaptea și pastilele alea. Telefonul îi vibră. Încă un mesaj, nu l-a deschis.

– Bine, facem cum vrei, dar ceva scurt.

– Ceva scurt e 60 de lei și pisoii gratis. Și ar mai fi ceva…

– Ce mai e?

– Poți să mă lași undeva cu mașina după?

– Da.

Au pus pisoii pe bancheta din spate, iar ei s-au așezat în față. I-a dar șase bancnote de 10 lei, iar în câteva minute treaba era rezolvată și el transpirat cu un zâmbet tâmp.

– Ai văzut, șefule, că nu a fost așa greu. Ești bine și liniștit acum.

– Unde trebuie să te duc?

– Mergi unde ai treabă și îți spun eu unde să oprești să cobor.

Mihai s-a uitat la mesajul de pe telefon. Era o poză cu cățeaua și puii morți pe care îi ținea între fălci. Nu era posibil. I-a venit să vomite, a întors mașina și a accelerat violent. Depășea tot ce avea în față, mergea ca orbit. Voia neapărat acasă. Voia acum, uitase de Ștefan, uitase de prostituată. Într-o oră era la intrarea în oraș. Pe prostituată a lăsat-o la două străzi de casa Ioanei, a uitat să o întrebe și cum o cheamă.

I-a telefonat Ioanei:

– Alo, Ioana, ce faci? a început să râdă isteric. Crăciun fericit, Ioana! Să știi că te iubesc, te iubesc! Nu sunt la Sibiu. Sunt în fața casei. Am luat șase pisoi. Nu știu, cred că sunt albi. Nu înțelegi, nu contează, și n-a contenit din râs până nu a intrat pe poartă.

A urcat la etaj și a găsit-o sprijinită de calorifer.

– Unde e Sașa?

– Nu știu. Pur și simplu a dispărut.

– Nu mai contează. Am adus pisoi albi, tot șase. Te iubesc și totul e perfect, doar asta mai contează.

---

Imaginea reprezentativă: Britt Fowler

---