Pe măsura dispariției noastre

Corp urban codificat

orașul respiră prin plămânii noștri.

nu ne mai aparține.

clădirile își impun ritmul,

sângele se conformează.

trotuarele absorb pașii –

identități șterse.

corpurile – unități mobile,

fără afect.

spațiul public:

aer steril,

aceeași tăcere de protocol.

afară, străzile pulsează

ca vene suprasolicitate.

un corp se oprește.

nu din revoltă,

ci pentru că nu mai știe codul.

sub asfalt se aud

vocile celor fără nume.

orașul crește

pe măsura dispariției noastre.

---

Protocol de mers

dimineața ne pune în mișcare.

fără întrebări.

pașii măsoară distanțe,

privirea evită coliziunea.

orașul funcționează.

noi – aproape.

la semafor, un bărbat rămâne pe loc

când culoarea verde se aprinde.

semnul nu mai înseamnă nimic.

circulația curge.

cineva îl ocolește

ca pe un obiect abandonat în eroare.

---

Subsol

orașul are straturi.

dincolo de geometrie.

sub asfalt, vocile nu cer dreptate,

nu cer memorie.

doar persistă.

presiunea crește.

ceva se deplasează în tăcere.

nimeni nu vede,

dar suprafața a încetat

să mai fie sigură.

---

Câmp deschis

Pământul nu ne refuză,

ne ignoră.

continuarea lui

e o formă de excludere.

iarba crește

devorând geometria pașilor.

nu există trasee,

doar urme

care se închid

ca rănile.

corpul –

un rest fără funcție.

nu mai execută,

doar se dizolvă

în derivă.

respirația e un accident mecanic

fără martori.

nu e liniște.

e absența oricărei priviri.

ceva se desface.

nu era necesar.

câmpul rămâne.

---