Pe Rivieră

(Monica Tonea)

De aici, de la orizontală, lumea pare altfel. Stau întinsă pe prosop și captez senzații. Marea freamătă, copiii chirăie, adulții ciripesc în franceză sau italiană. În stânga mea, un colț răsturnat de Mediterană (ca o fotografie ținută strâmb) mărginit de o parte de Alpii maritimi, de alta de muzeul Picasso, fortul cu zidurile scăldate în luciul soarelui. Apa-i agitată, are o culoare tulbure de la vântul întețit de aseară. Valurile mari i-au răscolit nisipul de pe fund și au adus la mal crengi, frunze, alge. În larg, scânteiază cu albastrul ei necontenit. O femeie diligentă culege într-o plasă mică, de prins fluturi, tot ce-i iese în cale. Îi antrenează și pe copii în acțiunea asta. După modul cumpulsiv în care curăță, e clar că nu îndrăgește dezordinea. De nouă zile numai asta face. Adună meduze, alge, crengi de pin și orice altceva ce plutește dizgrațios prin apă. O urmăresc cu privirea până pică din decorul surprins de ochiul meu. Îmi trece prin cap: dacă se pravălește tot cadrul, așa cum îl văd eu oblic, uite cum stă să cadă. Gravitația are tendința să amelioreze lucrurile. Unde s-ar duce toate dacă…? (…)

Pentru a citi tot articolul dă click aici.