Pianul alb

Pe unde îmi umblă tălpile și azi, din frumoasa Budapesta cu infinitele ei funii de sârmă împletite să susțină podul. Ca un pod a fost și viața mea. Mi se pare mai clar azi, relațiile mele au fost, nu întâmplător, apropiate cu cei iubiți de părinții lor, îmi revine în memorie fiecare poveste spusă la fiecare masă, cu fiecare prietenă a mea, cu fiecare prieten al meu, inflexiunile vocii și apoi imaginea lor. Pe un om iubit de părinți, de acasă, se vede grija, îngrijirea, aspectul curat, cum nu îi lipsește nimic, cum mama din spate le dă tot curajul și tot avântul. Oameni mai siguri pe ei, oameni care știu că pot repara orice, că au cu cine, că cerul zdrobit se ridică iar și se reface ca și când asta nici nu a fost. Fiecare poveste auzită mă transpunea pe mine în celălalt. Cum ar fi să fi fost un copil dorit și iubit? Ce mi s-ar fi adus înaintea ochilor? Ce cuvinte aș fi auzit? Ce haine aș fi purtat? Azi în ce casă aș fi locuit? Ce carieră aș fi avut? Câte țări aș fi văzut? Ce nuntă aș fi avut? Cum aș fi dansat? Aș mai fi scris?
Când cineva vorbește despre cât de iubitoare a fost mama sa. Povestind cum pregătea masa de sărbători, cum luau trenul și plecau hai-hui împreună, cum râdeau la cele mai banale glume, cum ea picta pe șevalet în fiecare an chipul copilului care începea să semene cu al ei tot mai pregnant până s-a făcut mare de tot copilul, până n-a mai putut să îl ridice în brațe. Copilul. Copilul ei. Copilul mamei. Copilul – acest cuvânt care conține în sine atât de multă iubire – îți spune fără vreun motiv că ești cea mai potrivită mamă din lume, dar tu vrei să fii, te străduiești să fii, plănuiești să fii, vrei să fii. Lumea de s-ar opri nicio barieră n-ar fi de nestrăpuns pentru Mama.
Iubeam iubirea cu care acești oameni, povestitorii, erau înconjurați. Îmi amintesc de mine stând într-o cafenea într-un oraș care nu era al meu. Priveam oamenii prin sticlă și-ncercam să ghicesc: copil dorit, copil nedorit, copil iubit, copil neiubit. Răsuceam lingurița în ceașca de cafea, sorbeam, îmi imaginam scenarii în care n-am fost. Bradul de Crăciun cu acel cadou pe care mi-l doream, nașterea fiului meu cu toți cei dragi la spital, sângerări mai blânde, că învăț să merg iar ținută strâns de mână. Alerg prin timp, stând aici la masă, paharele zornăie la bar, vântul bate în vitrină, mintea mea eclectică se-ntinde în infinit până la următoarea amintire construită, suprapusă, fabricată, într-un script multiplicat, pusă-n scenă, bătăi de clapete, un pian stricat și eu bâjbâind prin holurile amintirilor mele, încercând să găsesc ieșirea.

Fragment din romanul în lucru.