Pietrele albe

Marie, dintre toate drumurile noastre, ăsta va fi cel mai lung.

Un drum mai lung decât viața.

Un drum pe care am pornit ca doi oameni obișnuiți

Și acum, uite, suntem chiar noi drumul.

Vezi pietrele celea de caldarâm?

Trop-trop, iată și calul alb vine cu un mire tânăr și frumos.

Sunt eu, mă recunoști?

Calul alb ce bate în palmele noastre,

Copitele lui, un puls fără oameni.

Eu vin să te fur, Marie, să fim amândoi

Miri la nunta noastră.

Și avem de trecut munții, Marie.

Dă-mi mâinile tale să le ascund în capsula caldă

Din pielea mea, să ne rostogolim ca două globuri

Din gura mea în gura ta

Și să nu ne amintim de primul sărut,

Ci să-l trăim pe ultimul.

Ce sărut? Pur și simplu să mai respirăm

O dată, o singură dată,

Aerul ăsta e încă al nostru.

Puținul aer care a rămas în acest glob de cristal,

Aerul cu acele nevăzute ce mă înțeapă aici, în stomac,

Și îmi mușcă din burtă ca un rechin ce și-a adulmecat victima.

Și mușcă din sângele meu înghețat ca dintr-un aisberg,

Ca dintr-un munte plutitor pe un pământ fluid.

Acum da, că veni vorba de munte,

Ce munți de netrecut sunt aici!

Știu, mereu îți ziceam că vom pleca la munte după ce vor crește copiii,

După ce se vor însura nepoții

Și după nunta nepoților vom fi plecat la munte!

Și am ajuns la munte, Marie,

Nuntă mare se joacă.

Noi suntem două pietre sub tropotul acestui cal alb

Care a venit să ne încălzească cu copitele lui.

Dă-mi mâinile mele, Marie,

Mâinile care cresc acum din umerii tăi subțiri.

---