Plictiseala

(Florin Hălălău)

Într-un cuplu, plictiseala nu poate veni simultan. Așa cum nu vine nici orgasmul, cu excepția unor rare ocazii. Întotdeauna unul dintre ei se va plictisi mai repede și va încerca să plece din relație. Va renunța să se mai prefacă. Poate din oboseală, poate din lipsa oricărei perspective. În relația noastră, ea s-a plictisit prima. Eu o iubesc ca în acea zi de aprilie cînd am văzut-o pentru prima oară în stația de autobuz. A fost dragoste la prima vedere, am fost insistent, îi duceam flori în fiecare zi, pînă cînd mi-a cedat și, ulterior, mi-a acceptat cererea în căsătorie.

Dar șapte ani sînt totuși șapte ani. Se plictisise și mă gîndeam dacă nu cumva își găsise pe altcineva. Nu prea avea cum, lucram la cîteva străzi distanță și ne întorceam împreună acasă. Este adevărat că nu-mi adresa de cele mai multe ori niciun cuvînt. Se urca în mașină, deschidea telefonul și se decupla cu totul de la ce se întîmpla în jurul ei. Rareori mă mai auzea înjurînd și atunci mă apostrofa de parcă aș fi încălcat un legămînt al tăcerii. Termină cu agresivitatea asta! A-nceput să mă doară capul! Mă simțeam de parcă aș fi fost șofer de taxi și singura mea îndatorire era s-o duc pe ea în liniște acasă. Sex nu mai făceam de luni bune, în multe nopți nici nu mai dormeam împreună, iar cînd ajungeam amîndoi în dormitor, ne culcam unul lîngă altul ca doi străini.

Evitam s-o întreb ceva, încercînd să amîn cît mai mult posibil un deznodămînt tragic pentru mine. Adevărul e că mi-era frică. Nu-mi închipuiam viața fără ea, nu știu cum m-aș fi descurcat dacă rămîneam singur. Mă înspăimînta pur și simplu gîndul că aș putea s-o pierd, că aș putea s-o văd pe stradă cu alt bărbat. Din cauza asta n-o întrebam nimic, ca și cum dacă ignoram problema, ar fi dispărut de la sine. Așa că îmi trăiam viața mai departe, cu speranța că se va-ntîmpla o minune și o voi recuceri.

Într-o dimineață de duminică mă hotărîsem totuși s-o întreb. Era ca întotdeauna absentă. Își aprinse o țigară și împinse fumul ușor spre mine. Schiță un zîmbet care în lumina rece a bucătăriei noastre proiecta pe geamul ferestrei un miraculos teatru de umbre. Am început să-i vorbesc, să-i spun toate neliniștile mele, toate îndoielile din ultimele luni, să-i spun că nu mai suportam viața asta anostă, care nu ne mai aducea niciun strop de bucurie. Îmi însoțeam cuvintele de gesturi largi, băteam aerul cu brațele de parcă urma să mă înec și asta era ultima mea șansă de a mă salva. Ea mă privea și zîmbea, părînd că acceptă ceea ce îi spuneam și că nu ar nega că, într-adevăr, are pe cineva. Pînă la un moment dat, cînd și-a scuturat capul și, odată cu el, scrumul care se adunase la capătul țigării, și mă întrebă cu aerul cel mai nevinovat din lume: Scuză-mă, ai spus ceva?

---