[Podul] și [Bărbații mei]

Podul

Un străin mergea pe un pod precum acrobatul pe sârmă. Ducea în spate două aripi, pentru echilibru. Privea înainte, spre ținta lui, nu în hăul de dedesubt, cu mulți și nu neapărat înalți oameni. Într-o margine a văzut agățată o inimă, ar fi vrut să se oprească, să se aplece spre ea, să o-ntrebe: „Ce stai, fată, agățată în nevăzul lumii?” Dar străinul n-avea timp de-ntrebări, n-avea nevoie de răspunsuri, drumul era lung, trebuia să ajungă până nu i se ducea de tot viața la apus.

O fi fost chiar inima lui? Cum să-ți lași inima la îndemâna tâlharilor? Dar străinul n-avea timp de opriri. Avea de mers, avea de ajuns…

---

Bărbații mei

Bărbații mei sunt plecați la război,

Unii își duc războaiele pe front, alții pe șevalet,

Dar ei mă iubesc și mi-o arată cum pot,

Îmi trimit inimioare, stikere, îmbrățișări virtuale,

Pentru albumul meu virtual cu iubiri imposibile.

Intră electronic în viața mea risipită printre visuri.

Eu îi cuprind pe toți, nu le spun cuvinte mari, să nu-i sperii,

Le fac loc până la următoarea oprire

În trenul acesta cu absențe remarcabile.

Știu că mă iubesc în felul lor, imposibil și nepermis,

Și mă întreb dacă din ei toți

Aș putea face unul singur în carne și oase

---