[Poem postludic 1] și alte poeme
Poem postludic 1
Ce tristă sunt, boje moi
trenul goneşte bezmetic
rămân în urmă valurile
cu soarele și pescăruşii lor
vântul îşi şterge lacrimile pe geamuri
copiii ţipă de foame.
La întoarcere drumul
e totuşi prea lung şi noi
știm că iar am greşit
fiindcă am ţinut neapărat
să ajungem atât de departe.
Poem postludic 2
Tot tristă sunt, moi gospodin!
M-ai sfătuit să scriu cu chirilice –
dar cine m-ar înţelege – poate nici tu,
deşi ai făcut rusa în generală.
Alt prieten zice
că folosesc suspensia la maxim,
ceea ce ar fi dovadă
de melancolie bolnăvicioasă.
Eu ştiu doar că amortizoarele sunt defecte
şi că mi-a ajuns de câte borduri m-am frecat.
Poate e bine să nu mai scriu
şi nici să vorbesc în limbi necunoscute.
Totuşi zic că Bucegii merită vizitaţi –
măcar Sfinxul și Babele, cu o tură până la Cruce.
Cu Vârful Omu e altă poveste, Omu’ trebuie să-ţi fie sortit:
Să te nimereşti, ca dintr-o întâmplare,
cu o echipă Salvamont în coastă
care să-ţi zică: „Hai cu noi” şi să treacă înainte,
câinele lup fluturându-şi coada neagră
şi împrăştiind ceţurile, chiar când
abandonaseşi urcușul
şi ronţăiai resemnat o eugenie
primită pomană de la un călător
pitulat sub o stâncă.
Sau mai poate fi ca într-un vis
care aduce a film de Tarkovski,
să te desprinzi de bolovanii de pe cărare
și să începi să alergi pe Colții Morarului,
din creastă în creastă, până la Cabana Kogaionon,
unde bineînţeles că nu te aşteaptă martorii
cu surprize răcoritoare.
Se poate și altfel, dar totuşi să ajungi,
iar apa de izvor să se facă vin fiert,
așa într-o doară.
Ultima iarnă pe coclauri
Pentru puţin timp, mi-am zis, voi locui
în camera vecină cu marea.
Sufrageria cu păpuşi e doar un port, îmi ziceam.
Sigur va acosta cineva, într-o zi sau două.
Dacă nu, lansez chiar eu o barcă!
Sunt şase ani de-atunci
şi n-am îndrăznit încă.
Valurile mi-au limpezit tâmpla.
Aici soarele apune perpetuu.
E prea târziu. Abia acum înţeleg. Mereu a fost aşa.
Din aurul lichid nu făurești nimic.
Păpuşile vechi plutesc,
în rochiile lor sărate,
spre apocalipsa moliilor.
Regret
Până la urmă mi-am şters unghiile –
mi le făcusem cu ramuri, pe un fond de pădure.
Tu nu ai apucat să mi le vezi,
iar eu mă întreb ce vei purta astăzi oare:
tricoul fratelui tău
sau cămaşa de la mine?
Fiecare zi pare pierdută.
Ne clădim ziduri din zbateri de aripi,
să ţinem la distanţă fiarele, lumina.
Nu contează de ce
Vremea mohorâtă
de început de primăvară
mă face să zâmbesc.
E o durere în aer, în cruzimea mugurilor,
animalele sunt somnolente.
Eu însămi, deşi abia mă dezmorţesc,
peste puţin voi fi trează.
Ştiu că voi ajunge din nou acolo,
în curând şi fără oprelişti,
voi poposi iar în locul acela
chiar dacă nu ştiu precis când.
Ȋn mine va depăna Esenin
despre luna pribeagă şi căţele
văduvite de pui,
despre sănii cu clopoţei
împinse prin ninsoare.
Ȋmi plac tare mult toate acestea,
dar poate că va trebui
că trec prin moarte ca să le am,
într-adevăr, pe toate.
Şi ce dacă, frate Serghei?
Tu cum te-ai dus într-acolo?
Moartea, oricât de cumplită,
este doar un moment ruşinat
în faţa eternităţii.
El doarme dus. Eu mai puțin, alături.
Așa e soarta, împarte neliniștea
din doi în doi.
Mă gândesc la mine și la tine, cine e mai nefericit:
Tu, adormit de întristare, sau eu, care nu pot dormi de grija ta?
Sau noi, care nu putem fi, decât separați în gândurile noastre?
Pescărușii trec prin noapte hohotind bizar.
Ies să fumez pe balcon și văd luna plină – ca o tipsie cu pulberi prețioase.
Cineva, undeva, mă dorește. Doar că nu ești tu…
Ție îți dă târcoale, fatidic, o umbră de ambră.
Leave a comment