Poeme liturgice

Duminica femeii cananeence

Să strigi după Dumnezeu pe cale,

de parcă El nu ți-ar auzi vocea inimii

de dinainte de-a se ivi sunetul din gâtlej,

precum laptele zorilor

pe buza caliciului nopții,

să-i ceri să te miluiască,

ca și cum El, Cel Care-a spus

„Milă voiesc, nu jertfă”,

ar putea întinde mâna

ținând în scoica ei altă perlă,

să recunoști că nu aștepți decât rămășițele zilei,

simțind că în ele

viața de dinainte și din urmă respiră deplin,

așa cum El ni se împarte întreg,

mai înalt decât infinitul lumilor,

într-un simplu dumicat,

pentru care trebuie să jinduiești, uneori,

după zidul chinezesc al patului de moarte,

toate acestea sunt, pentru unii,

semnele unei disperări fără sfârșit,

iar pentru alții, pictogramele iubirii fără rest.

Să alergi, să strigi, să cerșești,

doar ca să-L adeverești,

Iubindu-L,

doar ca să-L cobori în inima ta

îngenuncheată,

acolo unde dragostea nu cade niciodată,

chiar dacă și-a zdrelit tălpile

de fiecare piatră de pe drum.

Deși e de neam străin,

cananeeanca vorbește pre limba lui Hristos.

Numai cel care stă cu mâna sufletului întinsă,

Îl poate recunoaște pe Marele Cerșetor.

---

Iubește!

Dați-le voi să mănânce, ai spus.

Ucenicii s-au privit îndelung.

Nu orice cuvânt poate să sature,

nu reușești să hrănești cu tot ce rostești.

Chilie tăinuită într-o scorbură de piatră,

Dragostea lămurește tot ce atinge,

preschimbând într-o tăcere înaltă,

Imnul lui Pavel îngânat de pustie.

Atunci mi-am deschis urechea și te-am îmbrățișat într-un singur verb,

precum Ioan, înveșmântat în zăpezile de foc ale Apocalipsei,

rostind la gura știrbă a peșterii din Patmos:

Iubește!

Cine are urechi de văzut, ochi de auzit,

inimă de bă(t)ut, lacrimă de surâs

și râs de curs șiroaie pe obraji,

să facă înțeleapt-ascultare de Ioan,

că tânărul culcat pe pieptul lui Iisus

nicicând n-a rostit o vorbă-n van.

---

Sfânta Sfintelor

Să iei o pruncă de mână,

s-o urci lin treptele Templului,

ca și cum ai străbate literele unei povești

către punctul culminant,

numit Sfânta Sfintelor,

s-o lași acolo la dospit, la-nțelepțit,

să-i trimiți hrană îngerească

și-albastre semne de dor

printr-un arhanghel de crin purtător,

și apoi s-o întrebi brusc

dacă vrea să-ți fie mireasă

și s-aștepți, înfrigurat,

tocmai Tu, Soarele Dreptății,

să rostească limpede,

acel Fiat nestrămutat.

nu e asta dragoste dumnezeiască?

Să le primești pe toate

ca din mâna Celui mai Iubit dintre nepământeni,

cu supunere înaltă,

fără să te-mpotrivești,

deși ți se cere să-ți ieși din tine,

ca să-L urmezi lin și deplin,

să primești sabie în inima ta,

și să știi limpede, de la bun început,

că-n orice dragoste adevărată,

suferința e adânc de lumină neînserată,

să-i calci pe urme Tatălui,

pășind prin colbul drumului după Fiu,

până când timpul se subțiază și se face târziu

prea târziu ca să mai poți respira fără El,

nu e asta dragostea care nu cade niciodată?

Iubirea divină într-o inimă de Fecioară-ntrupată?

---