[Poteci] și [Revedere]
Poteci
Au început să-mi tremure degetele. Și nu cred că e de la prea multă cafea. Sau alcool. Am început să-mi amintesc de mama când era tânără, să-mi rup firele albe, să mă privesc în oglindă tot mai puțin. Îmi propusesem să nu mă cert cu tine, timp! Voiam să-ți fac două codițe, precum păpușilor de odată, să te servesc c-un ceai, să-ți povestesc despre oameni, să-ți stau în brațe. Vreo 20 de ani. Să mă întind pe iarba aceea moale care desparte drumul meu în două și tu-i zici mijlocul vieții. Unde, la un capăt mi-am fost fiică, iar la celălalt îmi voi fi fost mamă, cu degete brăzdate și chip luminat. De trecerea ta.
Revedere
Am coborât din microbuz și m-am îndepărtat de stație. Pasul mi-o luase înainte, fără să-i mai pese de eram sau nu pregătit. Pe dreapta și pe stânga frunze. Toamna abia ce venise și copacii stăteau despuiați. Pe-o parte urcam, pe alta aș fi vrut să cobor. Soarele bătea puternic și inima-mi plângea de dor. Și de melancolie. Că sunt aici, pe drumul spre casă, pe drumul care fusese și derdeluș și teren de fotbal și țară, țară vrem ostași și locul unde am iubit-o pe Maria. Nu mai văzusem nucul vecinului de mai bine de opt ani. Când am plecat, părea mai gros. Acum, ori orașul îmi sluțise sufletul, ori întreg satul părea mai mic. Mai timid. Cu căruțe prăfuite, cu case bătrânești și câte un Iisus adus de umeri la vreo răscruce, unde nu s-a mai aprins o lumânare de când am plecat la facultate. Revedeam fețele mamei, proiectate pe marginea drumului, acolo unde umbrele ei s-au întâlnit una pe alta ani la rând, de când m-a adus pe lume. Erau multe griji, multă furie, deznădejde, mândrie, pe ici, pe colo și, mai presus de toate, încăpățânarea femeii care crește singură trei copii. Revăzusem aceste reprezentări, dinainte să cobor, de când stăteam pe scaun și-ncercam să anticipez reîntâlnirea cu mama, fața ei de astăzi, fața mea în ochii ei. Doar că acum, simțeam fiecare imagine ca pe un cuțit care se-nfinge-n mine, dorind, poate, să sculpteze pe veci alte chipuri, care alcătuiesc o altă viață. Am tot mers, până n-am mai știut de durere, până am amorțit cu totul. Când am deschis ușa, am văzut un sicriu și niște ochi închiși. Pe care se așezaseră, cuminți, umbrele mamei, eliberând drumul.
Imagine reprezentativă: Korpa
Leave a comment