Pragul
Doamna Iustina Zamfirescu nu ieșise din casă toată iarna. Nici măcar în verandă, să simtă poezia ninsorii, de care a fost mereu fascinată. Trecea din când în când pe la ea o femeie să vadă cum se simte și să-i facă menajul minimal. Odată apărută, oricine ar fi putut constata că se împuținase vizibil și era mai adunată de spate. Însă nu renunțase la cochetărie, avea aceeași ținută impecabilă, fustă neagră, strânsă în talie, pornind din șolduri în pliuri ce se adunau fără cusur. Peste cămașa cu nelipsitul guler alb, brodat cu modele florale, își pusese vesta de catifea, încheiată în șase nasturi, cele două colțuri oprindu-se lin în talie. Spre amiază, cu meticulozitatea ce îi dădea și acum atâta grație, a așezat pe sala casei, ca în fiecare primăvară, ghivecele cu mușcate. Una roșie, una albă, până la ultima, tot roșie, care unea casa cu tinda. Apoi a scos două scaune și masa din răchită, peste care a întins un mileu rotund. Din camera unde își primea cândva musafirii, în ultimii ani atât de rari, a luat tava din argint, patru pahare și tot atâtea farfurioare de cristal, din care servea oaspeții cu proverbiala ei dulceață de nuci verzi.
Înainte de a trece pragul, a zăbovit câteva momente, oprită de privirea din tablou a lui Titus Emil Zamfirescu, brav ofițer de artilerie, picat la datorie între primii, după ce batalionul lui, la îndemnul Mareșalului, trecuse Prutul. Fusese înmormântat cu fast, fiind răsplătit cu toate onorurile. Doamna Iustina a parcurs drumul nedezlipită de carul mortuar, atrăgând, doborâtă de suferință, atenția asistenței, chemată de inedit și de ritmurile fanfarei militare, fapt ușor de înțeles, așezarea nu mai dăduse un erou. Și mai era prestanța, știută, a domnului Zamfirescu, dobândită nu în plimbările de fiecare duminică pe aleea din parc, pe care se învârtea protipendada, câtă și care era. În mica urbe, între instituțiile de vază se numărau biserica, spitalul, liceul și garnizoana unde, în calitate de comandant, tânăr fiind, se impunea ca o prezență aparte. El inițiase și prima școală a sărmanilor din zonă, pe care ani la rând o susținuse. Ceea ce i-a adus, tacit, o anume invidie. Fusese repede perceput ca un om căruia viața îi merge din plin. La asta sigur a contribuit, în bună măsură, și doamna Iustina, femeie de-o eleganță frapantă, cu pas aprins, reținută în gesturi, inconfundabilă când își ținea mâna fragilă înfășurată strâns, posesivă, pe după brațul soțului, în preumblările duminicale.
Niciodată nu îmbrăca aceeași rochie două zile la rând și purta doar pantofi cu toc, ceea ce o făcea mai zveltă. Dar peste toate era inocența ei. Inocență ce se degaja din fire și atitudine, întregite de vârsta greu de intuit, cum la puțini oameni se întâmplă. Din invidie ori admirație, se știa că își comanda vestimentația la Paris. Ceea ce o amuza peste măsură. Fără vreo pornire fățișă a cultivat amănuntul.
— Reține, una este să fii sorbită din priviri de un bărbat stăpânit de un instinct primar, dacă nu vulgar, și cu totul altceva e sentimentul profund, neliniștitor, aproape dureros, al iubirii. Mă refer la momentul când îți face definitiv, ca nimeni altul, loc în ființa lui. Dacă este în stare.
Așa înfruntase doamna Iustina un reproș venit, cum altfel decât din partea unei femei care, voalat, o învinuia că pe unde trece ar fi premeditat provocatoare.
— Dacă nu m-aș simți atât de surpată, nu contează câtă distanță am de străbătut, m-aș duce la doamna Iustina. Să-i spun direct, eu sunt Dariana, o femeie care nu mă pot resemna cu drumul ce mi-a fost hărăzit…
Povestitorule, fetele orfane de mamă – este și cazul meu – indiferent cine le ocrotește copilăria și, după aceea, un scurt timp tinerețea, au un deficit de existență. A avut cineva răbdare să îl dimensioneze? Nu să îl speculeze, cel mai adesea, să facă dintr-o durere slăbiciune. M-aș duce, cu mintea de-acum, plus starea care mă domină, să o întreb de unde-i vine omului pustietatea! Cum și cine te poate smulge din acest loc? Nici măcar tu, umblat fiind, și nu te invidiez, pe cărările întortocheate ale incertitudinii! Aici te-a prins viața. Dincolo de asta, știu ce spun, bucură-te, ai avut ursitoare mărinimoasă. Și nu-i puțin lucru, cum adesea recunoști, risipitorule incurabil. Omule, e a doua oară când îmi trăiesc, atât de bulversată, prezentul! Călătoresc zilnic doar prin mine, mă duc, mă întorc, zăbăvesc, plec, fără să știu în ce direcție ar fi mai bine să o apuc. Umblu pe o mie de drumuri și toate, fără excepție, noapte de noapte, se adună ghem. Când nu mai am ce face cu mine, uite, mă destăinui ție, cum nu am mai făcut-o niciodată, nimănui. Mă tot întreb dacă și cât este de bine! Iar te-am scos din poveste…
— Impasul, de-acum, doar eu ți-l știu, Dariana. Lasă-te purtată, ca într-o mântuire, cum te tot îndemn, de poveste.
Doamna Iustina a continuat să predea franceza, nici un moment nu a avut intenția, dincolo de orice suspiciune, să părăsească orașul, deși destui găseau rămânerea ei inexplicabilă. Nu înțelegeau ce o mai poate ține și, mai ales, cum suportă să viețuiască singură în locul unde trăise în atâta împăcare. Cochetăria ce o distingea, acum se rezuma la nelipsitul doliu. De o vreme, mai exact de la comemorarea de un an a eroului Titus Emil Zamfirescu, se dedicase unei activități obștești; mergea, o dată pe săptămână, inițiativa îi aparținuse, la Casa Națională, unde se întâlnea cu văduvele de război din oraș. Într-un fel, de aici i-a venit, în bună măsură, mântuirea în fuga ei de însingurare.
Primele întrevederi nu-i aduseseră nicio mulțumire. Doamna Iustina a înțeles că adevăratul motiv nu ar fi fost, cum măcar s-ar fi putut presupune, lipsa de încredere. Era vorba de neputința femeilor, altfel atât de tinere, de a se mărturisi, descumpănite fiind – și timpul, uneori, are nevoie de timp – de întâmplarea ce le marcase brutal soarta. Chiar și ea fusese stăpânită de o evidentă reținere.
— Dialogul, când suntem devastați, ne salvează!
— Însoțit, până la contopire, de adevăr, Dariana. Oricât de crunt ar fi!
Doamna Iustina găsise de cuviință, în bunele sale intenții, că le poate ajuta. Măcar până la un punct. Pe deplin conștientă fiind că o abordare pripită ar genera eșecul. Sigură în gesturi, dacă nu chiar de nerecunoscut, înainte de a se despărți, le propusese:
— Cred că am putea învinge tracul dacă fiecare, la următoarea întâlnire, am citi o scrisoare. Găsesc că așa ne va fi mai ușor să trecem de noi. Scrisoarea pe care o tot trimitem, cu gândul, deși nu avem unde și nici cui…
Rămasă singură în camera ticsită cu mobilier vetust, după ce le petrecuse până în pragul ușii pe văduve, doamna Iustina zăbovise în fața hărții ce acoperea jumătate din zidul din dreapta încăperii. Fixase iar locul de baștină al domnului Zamfirescu. Numele așezării îl asemui cu un strigăt, cele șase litere înșurubându-se, parcă, una în cealaltă. Chiar îi spusese soțului, glumind, că denumirea satului cândva sigur fusese alta, până în ziua când a fost rostită de un bâlbâit… Rememoră amintirile, revăzu satul cu drumurile înguste, înnoroite, casele ce urcau spre vârful dealului, de unde puteai privi până în câmpie, soarele părând un foc cu flacără joasă, întinsă și gălbuie, arzând potolit. Din acest punct, în stânga, se pornea un alt drum, singurul pietruit, ce se termina, abia ieșit dintr-o curbă, în poarta cimitirului. Drum amenajat de tatăl domnului Zamfirescu, Romulus Lazăr, și el fost ofițer de artilerie, combatant în Primul Război Mondial. Înainte de a pleca pe front lăsase scris, dând amănunte până la obsesie, ce trebuie făcut, în ceea ce îl privea, dacă sfârșitul îl va găsi la datorie. O stranie premoniție! Ceruse să fie adus în sat, cu prețul oricărui efort, indiferent cine îl va face și ce ar presupune, iar fiul său, Titus Emil – cuvinte evidențiate cu majuscule – să îi urmeze cariera.
Își mai aminti că primăvara venise surprinzător de repede. Cerul era năpădit de păsări care zburau amețitor, jucăușe, și domnul Zamfirescu, cu un gest tandru, grijuliu ca întotdeauna, a așezat-o pe genunchi, sfârșind într-o îmbrățișare pătimașă. Apoi tot el a îndemnat-o să urmărească păsările, care se înălțau și coborau desenând o înlănțuire de cercuri. Când nici nu te așteptai, se regrupau, aliniate, în șiruri lungi, paralele. Tăiau prin văzduh drumuri niciodată străbătute.
— Anastasia, a tresărit doamna Iustina, credeam că am rămas singură! Hai să ne așezăm, că nu întâmplător te vei fi întors.
Între Anastasia de atunci – îi fusese elevă – și cea de acum – îmbrăcată în doliu –, nu găsea vreo deosebire.
— Eu, doamnă, trăiesc în afara oricărui adevăr. Din când în când îl întâlnesc, un fel de-a spune; trenul mobilizaților este trecut de barieră și el, ieșit cu jumătate de trup peste fereastra vagonului, îmi face aceleași semne disperate cu ambele brațe. Niciodată nu-i văd chipul, nici vocea nu i-o aud, nu îmi spune nimic, dar nici nu apuc, în goana trenului, să-l întreb ceva. Când îmi dă drumul din vis, mă lasă de fiecare dată în alt loc, unde nu deslușesc nicio urmă de om și nu există strop de lumină!
— …Scrisoarea de care tocmai am vorbit!
— E-n mine! De un an de zile o desăvârșesc; adaug, tai, rescriu… Seara, chinuită de gânduri – numai în dumneavoastră am încredere –, altcineva cine știe ce ar putea crede – mi-l închipui pe Tiberiu în cameră, așezat în locul lui preferat, citind-o cu voce tare. Îi urmăresc expresia, încercând să intuiesc pe unde ar fi cu lectura. Până ajunge la final și, atunci, mă fixează cu aceeași uitătură, cum nu mai cunosc o alta, și îmi spune: „Nu te mișca! Lasă-mă să mă satur privindu-te!” M-am întins prea mult. Scuzați-mă!
— E povestea ta!
— Este o plăsmuire a ceea ce mi-ar fi plăcut să fie! Nici în vis, dar se întâmplă rar, nu mi se arată întreg. Și mereu tace. Mai des își caută mama. „L-am întâlnit pe Tiberiu, mă anunță”, fără să-mi dea amănunte. Azi dimineață am crezut că îmi pierd mințile. Unde era, ce face? am repezit-o ca niciodată. „Iar îmi spunea că s-a pornit către casă! Venea pe sub morminte, fluierând…”
Imaginea reprezentativă: Nathan Wright
Leave a comment