Premiul Nobel

Vântul mă cheamă afară. Îmi dă draperiile la o parte ca să te văd. Tu lucrezi de zor la noua ta carte. De când ai luat Nobelul pentru Literatură scrii din ce în ce mai bine. Mă apropii de tine, te sărut și cobor în bucătărie. Găsesc pe masă un bilețel de la Adi, a ieșit azi mai devreme pentru o ultimă repetiție înainte de plecarea la Viena. Are emoții. Dar știu bine că va fi la înălțime. Face balet de la 5 ani. Va fi Odette din Lacul Lebedelor. Îmi prepar cafeaua. De obicei, mergeam la Tucano în fiecare dimineață pentru a servi cafeaua, dar din momentul în care am cumpărat espressorul De’Longhi, o beau doar acasă. Îmi iau Mac-ul și mă așez în fotoliul meu preferat de piele cu maseur încorporat și consult căsuța poștală. Primul mail pe care îl găsesc este o cerere de la doamna Ceaețchii, responsabila de vânzări de la Poșta Moldovei, care ne roagă să mărim numărul de reviste distribuite prin poștă, așa cum toate cele 5.000 de exemplare puse în vânzare luna trecută au fost vândute în primele două zile, iar cititorii tot vin să ceară revista. Zâmbesc mulțumită și încrezătoare. Redirecționez mailul către Dumitru Crudu, redactorul-șef al Revistei și convoc o ședință de redacție în noul nostru sediu luxos de pe Columna 170. Sun secretara și o rog să comande prânzul pentru zece persoane și să-l servească neapărat la terasa oficiului. O astfel de noutate nu poate fi anunțată decât la înălțime. Le voi propune să stabilim și conținutul următorului număr. Am o propunere. Știu că am convenit cu Dumitru încă de la bun început, încă de pe vremea când revista apărea doar din entuziasm, fără nici un leu, de pe când lucram pe cont propriu, că nu ne vom promova nici pe noi, nici pe rudele noastre în revistă. Cu toate acestea, îl voi ruga să facă chiar el un interviu cu Ion. Și să îi dăm și fotografia pe prima pagină a revistei. S-ar putea să nu accepte, evident. Parcă îl văd propunându-mi să îl dăm pe portal sau în altă revistă. Dar nu-s eu de vină că cel care a luat premiul Nobel pentru Literatură este chiar soțul meu. La urma urmei putem face o excepție. Da, voi insista.

Acum însă cine naiba insită la mine cu apelul. Unde am băgat telefonul? Doamne, ce insistență! Uite așa, de fiecare dată când stau și eu la o discuție serioasă, constructivă cu mine, sună telefonul. Oare cine poate fi la o oră atât de matinală. Of, nu era decât alarma, iar eu mă pregăteam deja să înjur pe cineva. O setez peste 5 minute. Mă las ușor pe pernă, întorc capul. Ești acolo, în stînga mea. Sforăi cu gura căscată duhnind a butoi. Închid ochii și încerc să mai dorm puțin.

Imaginea reprezentativă: Amadeo Valar