Privind înapoi cu angoasă

Debutul Nicoletei Munteanu, cu volumul Astronimic (Bestseller, Chișinău-București, 2022), este o confesiune răscolitoare care măsoară, în decibeli traumatici, intensitatea unor experiențe consumate în intervalul dintre apropiere și înstrăinare. Cu toate că autoarea utilizează o recuzită limitată de elemente stilistice, confesive sau prozodice, unele poeme au forma unor caligrame, ea reușește să creeze o poveste vivantă despre fricile sau retractilitățile care amprentează o întreagă existență cotidiană și afectivă. 

Textele beneficiază de o scriitură alertă, dotată cu nerv confesiv și evocativ, deopotrivă. Ele reconstituie traseul spinuos al unei biografii traumatice, care mizează, în primul rând, pe coordonatele senzoriale ale înstrăinării față de celălalt, dar și față de sine: ,,Unii se întreabă cum de s-au născut/ în familia pe care o au/ Eu mă tot întreb cum de m-am născut/ în brațele tale pe același drum/ într-o dacie albă care se putea opri în orice moment/ și pe care tații o ocărăsc cu sârma-n mână/ în timp ce suflă-n jigler/ Și de ce am alunecat în mâinile tale/ pline de roșu?” (03).

Titlul, destul de original, este, în primul rând, o metaforă a elanurilor frânte, a sentimentului inutilității care, adesea, amplifică latura decepționistă a trăirilor poetei. Declinul sentimental, laitmotivul tematic al cărții de față, apare și se manifestă într-o perioadă existențială marcată de fisuri, crispări sau autoscopii ale ritmului destrămării relației cu celălalt. Rezultă, astfel, o panoramă a unei senzorialități crepusculare, sfâșiate de stimuli contradictorii, destul de activi la nivelul evocării a ceea ce rămâne în urma înstrăinării fizice, dar, încă, nu și afective: ,,După ce soarele se ascunde/ în propriul întuneric/ umbrele noastre dansează/ în drojdie de vin” (04) sau ,,Am știut că iubesc doar/ când am înțeles că pereții urlă/ în propriul sânge” (05). De asemenea, în prefața cărții, ne este oferită definiția acestui astronimic, a cărui vulnerabilitate pare să-și fi întins tentaculele asupra unui univers interior sfâșiat de contradicții, bulversat, amprentat de umbrele și ororile care au sfidat stabilitatea cuplului – ,,Astronimic este despre o poveste care a sfidat definiția infinitului, terminându-se abrupt, cu câteva lacrimi la final, dar cu multe pe parcurs, într-o seară în care ea își cară cu mașina lucrurile, iar pe el îl lasă în urmă.”
Aparent, acesta este scenariul obișnuit al oricărei relații eșuate. Cu toate acestea, povestea Nicoletei, marcată de-un dramatism aparte, când contondent, când resemnat, își devoalează fațetele unei povești despre supraviețuirea postînstrăinării, despre revizitarea unor locuri sau prezențe cu impact emoțional profund și, nu în ultimul rând, despre distanța lucidă ca mod de analiză a faptelor, ca ultim și definitiv antidot împotriva uitării. Cruzimea, senzația unei însingurări definitive, pierderea oricărui reper identitar sau afectiv fac parte din recuzita traumei asupra căreia poeta se întoarce, cu o atitudine confesivă, deopotrivă, melancolică, dar și insolită: ,,tu ești mică și vibrezi/ când țeasta ta/ bușește pereții/ atunci te prefaci în culori/ în tot ceea ce ești tu/ o rază propagată/ în castelul vechi al/ memoriei mele/ când stau cu capul/ pe genunchii tăi/ și greierii cântă la geam/ abia atunci înțeleg/ că te pot încălzi în podul/ palmei și/ asta ești tu/ o plasă a durerii/ în castelul vechi/ al memoriei mele” (2).

O poezie căreia, în permanență, îi sunt dezvăluite interstițiile nevralgice dintre luciditatea dureroasă a rememorării și trăirea deplină a distanțării definitive.