Privind prin ochiul lipsă al lui Brauner

Angela Baciu (născută în 1970, la Brăila), este poetă, prozatoare și publicistă. Membră a Uniunii Scriitorilor din România și a PEN Club-ului din România. A debutat editorial în 1994 cu volumul Fragmente dintr-o cavatină. A publicat 25 de cărți în mai multe genuri literare, dintre care amintim: Maci în noiembrie (1997), Tinereţe cu o singură ieşire (2004), Hotel Camberi (2017), Charli. Rue Sainte-Catherine 34 (2017), Mic dejun la Frida (2020), Spiegel scrie peste tot (2021), Paltonul lui Nino – în memoriam George Almosnino (2024, antologie de versuri), Mărturii la sfârsit de veac (2000), Despre cum nu am ratat o literatură grozavă (2015), 4 zile cu nora (2015),mai drăguț decît dostoievski (2017), Dimineaţa vecinelor (2024 – în colaborare cu Nora Iuga), De la Toulouse-Lautrec în port la Rotterdam – interviuri cu Nora Iuga 2014- 2014 (2024), cel mai recent fiind volumul de poeme, I-am scris lui Brauner un poem, apărut anul acesta la editura Cartea Românească. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Citind toate volumele de poezie ale Angelei Baciu de la Hotel Camberi (2017), până în prezent, pot spune că în fiecare dintre acestea, poeta caută să spună o poveste, fiind mereu foarte preocupată de maniera de construcție și la structurarea volumelor sale, nelăsând absolut nimic la voia întâmplării și cu atât mai puțin optând pentru simple adunături de poeme disparate, adunate între coperțile unei cărți doar pentru a mai scoate un volum, cum din păcate se întâmplă destul de frecvent în poezia românească contemporană.

În noul său volum de poeme, I-am scris lui Brauner un poem, descoperim o adevărată declarație de admirație și aș îndrăzi să spun chiar de dragoste, adresată pictorului român, de sorginte evreiască, Victor Brauner, care a fost unul dintre stâlpii avangardei românești, care s-a făcut remarcat printr-o originalitate frapantă, constând în utilizarea unui suprarealism lucid, în care, folosindu-se de simboluri mitice puternice, descrie adevărate fabule urbane, dar mai ales își povestește propria viață, el însuși declarând: „Pictura mea este autobiografică. Aici îmi povestesc viața.” Brauner a rămas în istoria culturii române, mai ales prin prisma unui episod premonitoriu: în anul 1931, acesta pictează tabloul, Autoportret cu un ochi rănit, iar șapte ani mai târziu, în 1938, în urma unui accident provocat de o ceartă cumplită între alți doi pictori pe care Brauner vrea să îi împace, chiar își va pierde ochiul stâng, fiind rănit cu un pahar spart care i se înfige în ochi. 

În urma vizitării unei expoziții dedicate picturilor lui Victor Brauner, vernisată la Muzeul Național de Artă al României, poeta Angela Baciu dezvoltă instantaneu o frumoasă obsesie față de opera și personalitatea acestuia, astfel încât, îi dedică, nu doar un poem, așa cum încearcă să ne inducă într-o dulce eroare, în titlul cărții sale, despre care facem acum vorbire, ci un întreg volum de poeme.

Primele poeme din acest nou volum al Angelei Baciu descriu chiar episodul picturii – premoniție și al îndeplinirii acesteia: „i-am scris/ lui Brauner un poem// mă aștepta la ușă/ cu umbrela deschisă/ și un șurub/ înfipt/ în tâmplă/ zâmbea ușor/ o cucuvea-și/ făcea de cap/ nu aveam unde/ să mă așez/ Maestrul/ doarme în picioare/ nu sunt nici scaune/ și nici mese/ nici măcar un pat/ doar acvariul/ cu pești morți/ se uită lung la el/ în timp ce-și numără atent/ degetele/ de la mâna stângă”; „cu scaunul pe cap// și ochiul drept/ curgând pe caldarâm/ stă Brauner/ cu fața/ la perete// [în gara N./ sinucigașul/ își trage trenul peste el/ ca o pătură/ călduroasă]”.

Mai departe însă, poeta scrie o serie de poeme, în care, deși nu mai apare propriu-zis numele sau figura pictorului avangardist, este prezent spiritul său, prin aceea că Angela Baciu scrie într-o manieră suprarealistă, încărcată de simboluri, debordând de spirit ludic, aidoma celui care ajunge să îi posede mintea și totodată în maniera întregului val avangardist român: „cine nu știe/ ce este un/ șotron:/ sari dintr-un/ pătrat în altul/ și numeri/ fiecare poate să înțeleagă/ ce vrea/ copiii cred că acolo/ sunt/ balauri de învins/ floarea-soarelui/ și tabla înmulțirii// ceilalți/ rămași/ fără mamă/ fără tată/ cred că e/ Groapa Marianelor”; „tot am vorbit de/ omul nou/ chiar așa/ ăla vechi unde/ s-o fi ascuns// în vreo peșteră/ sau în/ coliba unchiului Tom/ sau într-un/ vapor cu aburi/ să facă/ ocolul pământului/ în 80 de zile/ sau în Pacific/ într-un pește mic// îl tot caut/ și nu-l găsesc/ nici firimituri nu/ a lăsat/ să cunoască drumul/ înapoi spre casă// 1, 2, 3,/ la perete stai/ un porumbel poștaș/ venit pe un balon de aer/ aduce/ o veste bună…”

Așadar, prin noul său volum de poeme, I-am scris lui Brauner un poem, Angela Baciu dovedește încă o dată că poezia nu înseamnă doar inspirație, talent și muncă, ci mai presus de acestea, înseamnă, obsesie, chiar până la dedublare de sine, înseamnă forța construcției, forță lirică, determinare și, nu în ultimul rând, trăirea fiecărui vers în parte în maniera cea mai profundă, cea mai intimă. Doar așa un poet poate ajunge la performanțe remarcabile, uluitoare, la poezii care să se joace cu mintea și sufletul cititorului, care să producă iureș, contrarii care se atrag și chiar mici revoluții literare, așa cum este cazul Angelei Baciu și al noului său volum de poeme. 

---