Propunerea de schimbare a programei la limba și literatura română de clasa a IX-a a ridicat întrebări mai vechi sau mai noi
De la coadă la cap sau nu, altceva e mai important
Ohara Donovetsky
Cândva spuneam că poate am avut noroc să îmi placă grozav, profesoară fiind, să întâlnesc elevi, pentru care să fac pe dracu’ ghem ca, de la limbă la textele discutate, să fie realmente util (pe termen lung) și interesant. Am ținut-o așa vreo 25 de ani (o nimica toată, dacă te gândești la scară). Dacă o să spun aici ceva cu privire la programa de literatura română pentru clasa a IX-a (și la altele, adiacente), o voi face din acest motiv. Și pentru că am promis Mariei că o voi face. Cum încă mă lupt cu propriile naivități (și cu o conștiinciozitate care deja îmi produce deservicii), dar și cu „Once a teacher, always a teacher”, a ieșit ce e mai jos.
Nu-mi iese din cap o întrebare pe care mi-a adresat-o Vali Derevlean, în septembrie, la Book Corner Librarium din Cluj. Discutam, printre altele, despre întâlnirile cu scriitorii contemporani, despre subiecte sau teme abordate, în fine, importante sunt întrebările pe care (mi/și) le pune, la un moment dat, Vali Derevlean: Cum se face că elevii de gimnaziu care vin în librărie la întâlnirile cu scriitorii contemporani sunt curioși, interesați, veseli etc., în timp ce elevii de liceu sunt tăcuți, par blazați sau indiferenți? Se întâmplă ceva la trecerea dintre cicluri și vârste? Și mai cu seamă, ce se întâmplă?
Întrebările lui Valentin Derevlean m-au lovit cu leuca. Ele sunt importante pentru că vin ca urmare a unei îndelungate observații și obligă la des-vrăjire. Ne ajută să ridicăm vălul de pe ochi: e clar, nu numai că greșim undeva, dar am putea ști și unde. Sau, mă rog, când.
Nu că n-am fi știut că ceva e putred în Danemarca și-ncă de mult timp. Că învățământul are mari disfuncționalități (cu puține excepții) de peste 30 de ani (multă materie, deseori peste particularitățile de vârstă, multe discipline, conținuturi necorelate, conținuturi vetuste, conținuturi forțate, mulți veniți, puțini aleși la catedră, bașca teme kilometrice, fără a ține cont de efortul cumulat pe zi pentru fiecare copil etc.) se vorbește pe la colțuri de tot atâta timp. Sigur că la trecerea dintre epoca de tristă amintire și cea nouă a fost elaborată altă programă, sigur că au urmat reajustări din timp în timp (prilejuri cu care s-au făcut manuale de către profesori, ca să fie de unde alege cel mai viteaz și cel mai drept pentru ce avea fieștecare nevoie), sigur că profesorii volens-nolens le-au adaptat, în funcție de particularitățile de clasă, dar procesul a continuat, în mic și mai deloc în punctele esențiale, și-uite așa, de multe ori,
până când, sigur că vom fi (și) progresat, cătinel măcar,
din moment ce unii dintre ai noștri cei mai mintoși tineri la Paris, Londra, Amsterdam, Halle, Berlin… acum învață (unde și rămân unii/mulți/puțini, depinde după facultăți),
dar adevărul e că mecanismul (organismul, procesul, sistemul) nu funcționează în temelia lui, de fapt.
Cu oricâte perdele de fum și chiar și cu ochelari de cal, ceea ce se numește învățământ pare azi falimentar. Sau agonizant. Cel puțin pentru mine, după atât de mult timp la catedră și-ncă altul de observație la rece.
Bine, ceva-ceva funcționează, în diferite ritmuri și din diferite cauze:
- chiar superb, în anumite școli particulare, dar acolo e altă gâscă în cu totul altă traistă,
- în virtutea prestigiului, la școlile cu ștaif (cu toate minusurile și compromisurile pe care acesta le presupune, în contrapartidă)-(și nu întrebați care sunt, se știu, iar dacă nu, ne vom uita la numărul de înmatriculare de la mașini, că doar la ce altceva să ne uităm?),
- în virtutea inerției, în copleșitoare parte, pe modelul mama-mpunge și eu trag de diferite calibre și niveluri, chiar centrale,
- prin harul unor profesori talentați (în multe locuri, nu suficiente, ceea ce este extraordinar, dar nu se face primăvară)
- și deloc (în ce loc a mai rămas, adică mai peste tot).
Nu se plâng prea mulți de învățământul primar (nu că nu ar fi loc de îmbunătățiri) și nici de cel gimnazial (când se întâmplă, e mai degrabă despre cantitatea temelor, dificultatea temelor, ghiozdanul nemanevrabil, iar asta durează până când părinții găsesc calea meditatorilor la aproape toate disciplinele „majore” sau/și a netezirii (fără scrupule a) drumului către notele mari.
Citesc elevii de gimnaziu?
Citesc, dacă obiceiul casei din care vin este să citească,
nu citesc neam, dacă e altminteri, decât când sunt pasăre rară.
E dolce farniente la orele de limbă și literatură română? Nu, dar profesorul știe că vine examenul de capacitate și că „vor trage tare”.
Citesc elevii de liceu? Da, dacă au deja morbul în sânge.
Mmdaa, dacă mai apucă, ocupați fiind cu viața de adolescent
sau cu pregătirea pentru facultate (dacă e arhi sau medicină o iau dintr-a zecea)
sau ei, poate dacă merg cu transportul în comun și nu cu uber, să zicem (dar asta nu-i adevărat decât dacă au morbul în sânge),
nu, dacă nu au citit până acum,
nu, dacă nu iau note proaste (nu că ar citi integral și cu rost ca să nu le ia, e un paradox atroce, trăiască internetul),
nu, pentru că iau note proaste,
nu, pentru că la ce bun pentru că pentru bac (the final frontier, spaima spaimelor și scopul scopurilor pentru mulți, obligatoriu-notă-mare pentru cei care visează facultate afară, omtrăișiomvedea pentru ceilalți) se învață pe de rost cu o lună înainte (cum s-a transmis din generație în generație pe cale orală, anonimă, colectivă și deseori sincretică, mai nou simbiotică)
nu, pentru că se poate și fără (mai bine chiulesc, amână, mint, copiază, se știe de când lupu’ cățel,
nu, pentru că profesorii la clasă dictează comentariile, puțini sau deloc ajung să vorbească despre ce și cum au citit (nici nu e timp, e o cursă contra cronometru)
nu, pentru că profesorii de la meditații dictează eseurile, fraze de început și final, conectorii argumentativi, conceptele de bază și alte jocuri și jucării pline de farmecul copilăriei,
nu, pentru că țara arde și baba se piaptănă,
nu, pentru că wtf,
nu, că nu gen.
Se blazează elevii când ajung la liceu? Nu știu.
Mulți dintre ei mi-au spus cândva că la școală înveți întâi să minți și apoi că nu e bine să intri în polemică cu profesorul (mai ales să scrii). Păstrează pentru discuțiile cu prietenii ceea ce crezi.
Nici pentru eseul în care ți se cere părerea personală? Nici. Mai ales atunci. Atunci trebuie să spui ce crezi că vrea profesorul să citească. Că cititul e bun, că fapta bună se răsplătește, că arta te formează, că exemplul personal e bun, că de-astea, pozitive. Nimeni nu riscă să-și spună părerea când aceasta ar fi alta decât cea unde bate vântul. Asta spun toți, inclusiv sau mai ales cei de la școlile de top). Profesorul de la clasă îl îndeamnă să facă astfel. Profesorul de la meditații îi recomandă asta. Prietenul care a dat deja bacul i-o spune prietenește la fel.
Ce mă nedumerește și mai mult este că o lăsăm așa, chiar și după atâția ani în care am ajuns să ne lămurim cu vârf și îndesat că ăsta a fost și este rezultatul. Și încă. Că nu trecem testele Pisa, că rata analfabetismului funcțional pentru elevii de 15 ani este de aproximativ 40-45% (cum am găsit într-o postare a doamnei profesoare Mirzac),
că rezultatele de la bac ar fi cu totul altele dacă probele ar exclude învățatul pe de rost (și nu vrem adevărul ăsta).
Din când în când și mai ales la schimbarea miniștrilor, ne întrebăm îngrijorați:
Ce e de făcut? O schimbare, nu? Care să mai dreagă ceva (cârpească, că îndrepte e mult prea optimist). Lăudabil că cei cărora li s-a așa ceva cerut repede și bine o pot pune în pagină.
Am citit aproape toate reacțiile din mediul online despre schimbarea pe care o propune programa de literatura română la clasa a IX-a.
Multe dintre ele, admirabile. Nu m-ar mira ca unii dintre noi să fi reacționat ca rabinul din anecdotă: e bun criteriul cronologic la clasa a IX-a, iată, îi orientează vs. hei, cum să fie, păi, înțeleg ei cronicarii și pașoptiștii, hai să fim serioși.
Eu aș zice azi, după câte mi-au văzut ochii și mi-au auzit urechile de profesoară:
criteriul cronologic este un reper obligatoriu, dar momentul și felul în care trebuie valorificat depinde de scopul învățării și de tipul de elev (în loc de scopul învățării putem spune și filieră, iar în loc de tipul de elev putem spune media de la examenul de capacitate, chiar dacă nici acest examen nu presupune mijloace adecvate de evaluare, este criteriul după care elevii ajung în școli, de top, bune etc.).
Ce vreau să spun este că la școlile de top (indiferent de filieră), se poate orice, cronologic sau nu, literatură veche sau nouă, amândouă deodată și comparativ cu cea a lumii, nimic nu va fi greu (ci doar foarte mult), acolo poți să învârți avioane, cum ar spune un prof pe măsură (cu chef de treabă și drag de meserie).
Probabil că se poate (aproape orice) și în afara școlilor de top, acolo unde profesorul e supertalentat și a și avut continuitate la clasă, deci știe ce a format și cât poate continua și forma (de obicei, surprinzător de mult).
La filiera filologică, fără discuție (ar fi un nonsens să nu).
Dar în (marele) rest? Și mai ales acolo unde lipsa de interes pentru ce se întâmplă la catedră e un dat?
Programele nu se fac după criteriile de mai sus, ele au rol orientativ, asigură cadrul, reperele de învățare și competențele vizate (ceea ce, în mare, și fac).
În absența unei distribuții diferite în funcție de tipul de bac (pentru că nu avem mai multe tipuri de bac), profesorul ar putea fi acela care ar trebui să aleagă ce e potrivit pentru tipul de clasă (elev, scop) cu care lucrează. (Nu se întâmplă așa, dar n-ar fi rău.)
Bacalaureatul pe grade diferite de dificultate s-a vehiculat în discuții și propuneri în pauza de cafea încă de acum vreo zece ani. Ar rezolva asta situația? Poate. E greu de spus astăzi, când gradul de încredere al tinerilor în școală tinde spre zero, iar scepticismul cu privire la rolul școlii e scos din bandulieră. Dar mai devreme sau mai târziu va fi necesar, nu se mai putea altfel.
În marele rest, e greu de spus ce ar funcționa la clasa a IX-a. Sau la indiferent care alta.
Înclin să cred că literatura structurată tematic (și mai degrabă nouă). O întâlnire (chiar IRL, când se poate) cu scriitorii contemporani, cu o limbă și cu teme mai familiare, e posibil să dea roade chiar și pentru un tânăr blazat sau deziluzionat).
Pentru toată lumea, într-a X-a și-a XI-a se condensează (când cronologic, când nu, dar cred că depinde de profesor să facă cronologia clară) toată literatura română de la clasici la interbelici (cu completări necesare prin temele de la studiile de caz), câteva reluate într-a XII-a și prelungite cu literatura postbelică, ar trebui să fie și romanul anilor ’80, dar sunt puțini care se încumetă. Fix când ar da să intre în contemporaneitate, studiul literaturii române se oprește.
Eu aș opta pentru mersul înapoi prin literatura română, de la coadă la cap, dinspre contemporani, prin postmodernism și apoi postbelic (toate într-a IX-a, prin texte structurate tematic, discutate în plen și bune și ca surse pentru subiecte de dezbatere), apoi, într-a X-a, tot de-a-ndaratelea și cătinel, spre interbelici (cu popas pentru Lovinescu și Sburătorul, apoi trei romane, să intre și Hortensia, și câte un poet pentru fiecare curent al perioadei),
ca să pricepem totuși legăturile între lucruri și praf, ar fi frumos ca într-a XI-a să o pornim cu pașoptiștii (tipurile de romantism, clasicism vs. romantism incipient), ca să pricepem ce au vrut junimiștii și au făcut (ceea ce numim și de ce) Marii Clasici,
ca într-a XII-a să ne putem întreba dacă am avut sau nu iluminism și umanism și să ne încumetăm să coborâm până la Școala Ardeleană, la Văcărești și Conachi, la Neculce și Milescu Spătarul (personaj cu poveste care incită, indiferent de tipul de elev), cu o ocheadă la Cantemir, dar și cronicarii munteni, să pricepem ce e literatură și ce istoriografie, ba chiar până la „Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung” (pe care, cu puțin histrionism didactic, o poți juca foarte fain, rămâne ceva în mintea lor despre primul document în limba română, nu se dă greș). Cu atât mai frumos ar fi cu cât, acestea ar fi minunate subiecte de dezbatere, ceea ce s-ar face (și mai cu succes) în timpul clasei a XII-a (când sunt și mai bine pregătiți pentru astfel de provocări). În mod clar, materia dintr-a IX-a și-a XII-a nu ar intra în materia de bac, dar ar așeza în context și cunoștință de cauză orice.
Propunerea de mai sus diferă și nu diferă (foarte mult), de cum a fost programa până acum, mă rog,
Dar vă spun că la clasă nu se face așa decât foarte rar,
pentru că profesorii înșiși sunt de părere că dacă nu e prinsă în examen materia care se studiază, nu există niciun fel de interes (probabil al elevilor, dar nu e clar) și ca atare nu se complică, nu merită. În general, mai toți își doresc maximum de eficiență cu minimum de efort.
Scenariul ideal ar fi probabil ca literatura română să fie abordată tematic, iar criteriul cronologic să fie subsumat (o temă să fie reprezentată cu opere din epoci diferite), elevii să fie interesați de identificarea caracteristicilor de epocă, perioadă, curent și să nu aibă nevoie de meditații, să fie preocupați de limba română, pe care s-o vorbească corect din născare. Într-un scenariu ideal, nimeni n-ar învăța doar pentru bac. Profesorii ar avea cabinete și dotări extraordinare, lecția ar merge ca unsă, iar salariile ar fi confortabile.
Un prieten mi-a zis deunăzi că se începe să se îndoiască de eficiența educației de masă. Părea sincer îngrijorat și se întreba dacă mintea omului e construită pentru acest tip de provocare. Eu cred exact opusul.
Se schimbă oare elevii când ajung la liceu? Nu știu, dar lipsa lor de încredere în școală și în noi, profesori sau nu, se simte în aer. Undeva am greșit și pare că nu vrem sau să vedem. Nu numai că ne ignorăm greșelile, dar le și reiterăm, ba facem altele noi. Cu sau fără criteriul cronologic în predarea literaturii române la clasa a IX-a, marele tablou va fi cam la fel.
Dragi adulți, în loc de încheiere, alcătuiți un eseu argumentativ de maximum 600 de cuvinte, în care să vă exprimați opinia cu privire la rolul școlii în formarea tinerilor și în care să aduceți argumente culturale, literare, istorice etc. sau din experiența personală.
Andrei Mocuța
Noua programă de limba și literatura română pentru clasa a IX-a a fost anunțată cu promisiunea unei „modernizări” menite să apropie elevul de lectură, în realitate, însă, profilul pe care îl conturează este unul neașteptat de „retro”, ca să mă exprim blând. Accentul apăsat pe autori foarte vechi (și nici o autoare!), un canon stabilit cu decenii în urmă, dă impresia unei reîntoarceri la o epocă în care literatura era tratată mai degrabă ca o piesă de muzeu decât un organism viu.
Nu este nimic greșit în a studia cronicarii, pașoptiștii sau marii clasici – sunt fundamentali pentru înțelegerea culturii române. Problema apare când, pentru un adolescent de 15 ani, programa e dominată de texte îndepărtate ca limbaj, mentalitate și sensibilitate, fără contraponderi contemporane care să arate că literatura nu s-a oprit în anul 1900. Elevii sunt invitați să pășească într-o galerie solemnă în care se vorbește în limbaj arhaic, în timp ce literatura română de azi, cu probleme și teme pe care ei le-ar recunoaște instinctiv, rămâne după ușă.
Elevul de liceu nu este doar un receptor de informații, ci un spirit care se formează. Când programa îi oferă aproape exclusiv autori vechi, limbaj elevat și teme care aparțin unui alt climat cultural, îi transmite, subtil (sau cât se poate de direct), că literatura este ceva prăfuit, solemn, destinat unui cerc restrâns, nu unui dialog firesc cu lumea. În loc să îl apropie de citit, îl încurajează să se retragă, considerând că lectura e un ritual straniu, în limbaj arhaic, fără legătură cu dilemele sale reale.
În plus, centrarea excesivă pe opere canonice riscă să transforme studiul literaturii într-o vânătoare de informații și biografii, exact ceea ce generațiile trecute au încercat să depășească. Elevul memorează, clasifică, reproduce, dar nu mai descoperă. Literatura devine un teren în care trebuie să identifici curente, epoci, teme „obligatorii”, nu o experiență care respiră și care poate surprinde. În fond, ce libertate de gândire poate înflori când accentul cade mai degrabă pe „cum a spus manualul că e corect” decât pe reacția autentică a cititorului?
Dacă această programă dorește cu adevărat să reducă analfabetismul funcțional și să reaprindă interesul elevilor pentru limbă, ar trebui să lase loc și pentru autori contemporani, pentru texte care se adresează direct sensibilității actuale. Nu pentru a „înlocui” clasicii, ci pentru a-i contextualiza și a arăta că literatura este un dialog continuu, nu o fosilă pietrificată. Fără acest echilibru, riscăm să avem încă o generație pentru care lectura rămâne un spațiu în care intră doar din obligație, nu din curiozitate.
Programe, borcane de pastile goale
Ștefania Mihalache
Ca să mă lămuresc în chestiunea ardentă a noii (și, se pare, nu atât de nouă) programă școlară pentru clasa a IX-a pusă în dezbatere publică am citit comparativ/ în paralel și programa în vigoare și cea propusă, dar nu doar din perspectiva conținuturilor, ci și a ceea ce își propun cele două demersuri de proiectare educațional-literară: obiective, valori, competențe de atins. Și m-am gândit, de asemenea, și la faptul că programa cea nouă nu poate fi judecată de sine stătător, ci ca parte din întreaga viziune proiectivă a parcursului liceal și în continuitatea gimnaziului, clasa a IX-a fiind, practic, puntea dintre cele două cicluri de învățământ. Și din această dublă abordare, am remarcat, pe lângă problema legată de criteriul diacronic de studiu și de dificultatea textelor literare aparținând zorilor literaturii române, o dificultate, să zicem, sistemică.
Absolvenții de gimnaziu din 2025 vin din școala generală cu o abordare nu a literaturii per se ca domeniu de studiu, ci, mai degrabă, cu o introducere în ceea ce înseamnă studiul tipurilor de texte și al funcționalităților acestora, a textului ca instrument în comunicare, iar textul literar este integrat în această viziune. De altfel, pe aceste principii este construit și subiectul Evaluării Naționale. A începe apoi, brusc, în clasa a IX-a, acest studiu diacronic al literaturii și cu introducere directă în textele cronicarilor înseamnă a sări, cu elevi cu tot, peste o prăpastie uriașă care nu poate să ducă, din partea lor, decât la derută cognitivă. Se schimbă nu doar conținuturile, dar și modalitatea de a studia literatura, și ambele simultan.
Programa actuală pentru clasa a IX-a, cu abordarea mai degrabă tematică, orientată către formele literare, către tipologii de texte și privirea în sincronie asigură o trecere mult mai lină spre studiul literaturii din perspectiva istorică, a curentelor literare, a evoluțiilor conceptuale ș.a.m.d. Iar „recuperarea” începuturilor literaturii, cu cronicarii, apoi înscrierea ei în circuitul cultural mai larg al mișcărilor culturale europene (Iluminismul prin Școala Ardeleană etc.) se făcea în clasa a IX-a, când elevii erau mai pregătiți pentru receptarea acestui tip de conținut. Argumentul că nu criteriul plăcerii, ci al instruirii este important, mi se pare fals în situația de față: dimpotrivă, este vorba despre a proiecta studiul literaturii astfel încât instruirea să fie eficientă și judicioasă, nu victima unor discontinuități de proiectare didactică.
Din punctul de vedere al conținuturilor, adică al autorilor propuși – Ion Neculce, Anton Pann, Dinicu Golescu, I. Codru-Drăgușanu, Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Ghica etc. – poate ar fi bine să nu uităm că suntem într-un punct în care analfabetismul funcțional al elevilor este la cote ridicate, astfel că lectura din acești autori ar fi ca și cum ai da aspirină în caz de varicelă (poate să dea o complicație gravă).
Nu în ultimul rând, aș reveni puțin la criteriul plăcerii cel atât de hulit de susținătorii programei propuse (și implicit de artizanii ei) cu dorința sinceră de a mai administra și câte o pastilă mai amară că „așa e viața”: literatura este, în primul rând artă și abia apoi disciplină de studiu. Iar de artă nu te poți apropia dacă nu îi simți viața, dacă nu simți că este (și) despre tine, despre lumea ta de tânăr de 15 ani din anul 2025. Se pare că profesorii care au formulat programa în discuție cred că un astfel de tânăr ar putea fi incitat să scrie un text cu tema „Jurnalul unui boier luminat din secolul al XVIII-lea”. În calitate de om (scriitor) care a avut de-a face cu adolescenți în mai multe rânduri de întâlniri pe teme literare, eu nu cred. Cred însă, cu tărie, că în fruntea fiecărei programe de limba și literatura română trebuie să stea clar formulat, un singur obiectiv: să formăm (să instruim, dacă vreți) cititori pe viață.
Pentru a nu ne întoarce în trecut
Catinca Mihăilă, elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic Alexandru Vlahuță, București
Liceul ar trebui să reprezinte o perioadă de experimentare pentru adolescenți, de libertate intelectuală. Recent, am aflat că noua programă școlară din 2026 la limba și literatura română este în discuții și că nu ar mai prevedea autori contemporani, ci doar cronicari.
Cronicarii au activat, în principiu, între secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, iar ei au devenit, până în zilele noastre, imaginea de pe coperta manualelor de liceu de la limba și literatura română. De aici am putea porni discuția: cronicarii poate nu ar trebui identificați cu un întreg manual.
Oricât de importanți ar fi pentru istoria și literatura noastră, sunt de părere că ar trebui să punem accentul mai mult, atât la școală, cât și la liceu, pe autorii contemporani, căci ei reprezintă literatura modernă de azi, iar tot ei au puterea de a modela literatura viitorului. Dar, din câte se pare, cei care se ocupă de structurarea materiei de liceu nu sunt de aceeași părere; ei nu doar că-și doresc să rărească contribuția scriitorilor contemporani din manualele de literatură de clasa a IX-a, ba mai mult, vor să-i scoată de tot, ceea ce va face studierea limbii și literaturii române să pară chiar mai plictisitoare și neatractivă pentru tineri față de cum era până acum.
De pildă, mulți elevi din România nici măcar nu ar lua în considerare publicarea unui text, fie el de proză sau de poezie, la o editură română. În opinia mea, tot materia școlară este de vină pentru acest lucru. Dacă un elev ar fi întrebat care sunt primele nume care-i apar în minte atunci când se gândește la literatura noastră, atunci cel mai probabil ar răspunde cu unele precum Mihai Eminescu sau Ioan Slavici, iar tocmai pentru că adolescenții nu sunt captivați de operele cronicarilor, ei nu-și doresc să fie asociați cu aceste nume, care nu mai oferă niciun tip de noutate în era în care trăim. Nimeni nu s-ar gândi la Mircea Cărtărescu sau la Ana Blandiana, lucru care nu ar trebui să ne mândrească, ci din contră, ar trebui să ne determine să ne întrebăm dacă nu cumva facem niște greșeli care vor fi greu de îndreptat în viitor.
Pentru a scrie acest text, am fost surprinsă să aflu de existența și altor scriitori din epoca noastră, precum Gabriela Adameșteanu, Simona Popescu sau Horia-Roman Patapievici, care, din câte înțeleg, erau prezenți până acum în lista autorilor recomandați de programa școlară. Cu părere de rău trebuie să recunosc că eu nu i-am studiat niciodată la școală sau la liceu și că nu le-am citit nici un text. De ce? Pentru că și în clasa a V-a, precum și acum, în clasa a XI-a, tot de Mihai Eminescu și de I.L. Caragiale aud la ore. Mă repet, știu că este important să îmi cunosc istoria, să știu de unde am pornit, dar nu este la fel de important, oare, să cunosc și unde am ajuns?
În zilele noastre, toată lumea este de părere că oamenii sunt mult mai deschiși, că acceptă cu mai puțină reticență ideea de noutate, de perspective noi. Ei bine, dacă această convingere este într-adevăr reală, atunci nu ar fi corect atât față de noi, cât și de viitoarele generații să lăsăm această schimbare să aibă loc. Ar trebui să lăsăm copiii să experimenteze, să citească mai mult ceea ce le stârnește curiozitatea, nu să-i ținem închiși între patru pereți și să le oferim aceleași informații ca acum 30 de ani.
Așadar, nu mă aflu aici să susțin că ar trebui să renunțăm la studierea cronicarilor sau a clasicilor și să ne concentrăm doar asupra operelor din zilele noastre. Totuși, nu sunt de acord cu intenția de a-i ține pe adolescenți sau pe copii blocați în trecut, de a nu le mai oferi șansa să se bucure și de ce are de oferit literatura contemporană, care va pune, în cele din urmă, bazele și a ceea ce va apărea în continuare. Dacă vom continua să privim numai în trecut, fără măcar să observăm ce avem în prezent, vom rata complet șansa de a ne mai forma și un viitor, de a ajuta literatura să progreseze în continuare.
Mergem înainte că înainte era mai bine
Sonia-Ioana Spulber, elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic Alexandru Vlahuță, București
Recent, am aflat că în programa școlară de clasa a IX-a din 2026, la draga Limbă și Literatură Romană, ar putea apărea câteva modificări în lista autorilor. Aparent, Ministerul Educației a decis că ar trebui să ne axăm și mai mult pe istoria limbii și a literaturii și să lăsăm deoparte prezentul. Astfel, s-ar putea scoate toți autorii contemporani din programa de clasa a IX-a, nu vor apărea opere ale autoarelor române, dar, în schimb, materia va fi plină de cronicari și scriitori de secolele al XVI-lea și al XIX-lea.
Voi fi sinceră și voi admite că nici nu știam că în clasa a IX-a se studiază și autori contemporani. De ce? Pentru că în primul an de liceu am auzit aceleași nume de autori români despre care mi se spusese și în gimnaziu! Un an mai tărziu, în clasa a X-a, am trecut direct la operele din programa de Bacalaureat, iar anul aceasta m-am întors în timp, doar câteva secole, nu mult, la originile limbii române. Pe scurt, n-am înțeles mai nimic. Așadar, când am auzit prima dată că se schimbă materia de liceu, am sperat că generațiile viitoare vor studia toată cultura și literatura românească cronologic, de la latină, la frumoasele operele contemporane. M-am înșelat…
Dorința Ministerului Educației de a pune accent pe trecut este de înțeles… până într-un punct. Trecutul nostru este foarte important, ne ajută să ne descoperim ca popor și să învățam din greșeli, dar, pentru a evolua, trebuie să avem un oarecare echilibru între cine am fost ieri și cine suntem astăzi. Școala românească este total dezechilibrată din acest punct de vedere. Din clasa a IX-a și până într-a XII-a vorbim doar despre niște domni din trecut.
Ca elevă de liceu cu visuri mari în ale cărții, speram să găsesc scriitoare care să-mi dovedească că și eu pot ajuge ca ele, dar acum nici măcar ele nu mai sunt pe listă. Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu și Simona Popescu se aflau, alături de Horia-Roman Patapievici și Mircea Cărtărescu, pe lista cu recomandări printre marii scriitori români, Ion Creangă, Ioan Slavici și G. Călinescu. Acum, de abia sunt menționați vreo doi contemporani, cred eu că din greșeală, în programa nouă.
Acest fapt dovedește și că Romania nu este încă pregătită pentru operele literare ale unor simple femei. Dezamăgitor! Până la urmă cât de periculoase pot fi niște femei pentru cultura românească? Or fi ele atât de incapabile să scrie o carte, un poem? Sau doar preferăm să reflectăm asupra trecutului în care femeia era acolo doar pentru a avea grijă de casă și copii?
Eu văd acestă nouă programă ca pe o modalitate prin care România va face trei pași înapoi, în loc de doi înainte, descurajând tinerii să își descopere latura poetică și va îndemna generațiile viitoare să se detașeze încă și mai mult de literatura română, din cauza textelor studiate în care limbajul este învechit, greu de înțeles, plictisitor și care nu are nici cea mai mică legătură cu prezentul.
Poate Ministerul nu își dă seama de greșeala pe care este pe cale să o facă cu aceste modificări de programă, iar noi o putem preveni sau, poate, Ministerul este conștient de repercusiunile care vor apărea și va continua să ne îndemne să ne întoarceam în timp. Sincer, a doua variantă pare mai plauzibilă, astfel, cu puțin sarcasm, le sugerez următorul motto: „Mergem înainte că înainte era mai bine.”
În încheiere, aș vrea să menționez că sunt profund dezamăgită de alegerile făcute de Ministerul Educației și de toți cei care au fost de acord cu aceste schimbări în programa de clasa a IX-a a Limbii și Literaturii Române și consider că aceste modificări demonstrează că nu suntem pregătiți să evoluăm și că preferam să rămânem în zona de confort, o zonă sigură, ferită de autorii contemporani care ar putea duce mai departe indentitatea literară a românilor.
Leave a comment