Ramona Boldizsar în dialog cu Romeo Aurelian Ilie

Dragă Ramona Boldizsar, esti poetă, enterteiner cultural, redactor de carte, iar la răstimpuri scrii și cronică de carte. Ai o activitate aparent neîntreruptă în domeniul culturii. Cum reușești să ții pasul cu tot ce mișcă în lumea literară, mai ales ținând cont și de faptul că ai o familie frumoasă, deci trebuie să te ocupi și de rolul de mamă și de cel de soție? Care este secretul?

Sunt tentată să-ți spun că nu țin pasul cu tot ce mișcă în lumea literară și sunt convinsă că mi-au scăpat foarte multe lucruri. Ceea ce regret, dar nu-mi pot reproșa că nu mă străduiesc suficient. Ajută faptul că sunt mereu conectată la social media și urmăresc activitatea editurilor destul de constant. Chiar și așa, mi-au scăpat și îmi scapă multe lucruri, ceea ce e firesc. Secretul meu, dacă e unul, constă în faptul că sunt mereu în priză și nu știu să stau, îmi place să sar de la una la alta foarte mult și e modul meu ideal de funcționare, poate de aceea pare că fac față multor lucruri diferite. Dacă asta e adevărat sau nu, nu știu ce să spun, sunt prea ocupată să trăiesc această viață ca s-o și pot analiza obiectiv.

Ca poetă, ai debutat în anul 2021 cu volumul Nimic nu e în neregulă cu mine, apărut la editura Casa de pariuri literare, iar în 2024 ai publicat și al doilea volum, Spune-mi unde să apăs mai tare, apărut la editura Cartex. Cum vezi receptarea ta ca poetă? Cum ai simțit feedbackul venit din partea cititorilor? Dar pe cel venit din partea criticilor literari? Ești mulțumită?

O să fiu onestă cu tine și o să-ți spun că pentru mine nu e relevant dacă sunt mulțumită sau nu. Odată ce cartea a fost publicată, nu-mi mai aparține decât parțial. Mă bucur să văd feedback pozitiv, mă întristez să văd feedback negativ, dar asta e doar la un nivel strict emoțional. Rațional vorbind însă, nu mă preocupă niciodată această receptare. Sper ca fiecare carte pe care o public să fie citită în felul ei și receptată după propriul bagaj personal, gândirea critică aferentă, experiența. Chiar dacă asta înseamnă că uneori am scris și prostii. Nu e totuși treaba mea să spun asta. Ce-mi revine totuși ca responsabilitate e să vorbesc despre ce am scris.

De câteva luni, dacă nu chiar de un an, ești director de imagine al editurii Cartex.  Vorbește-ne puțin și despre această activitate a ta, care este, practic, jobul tău. Personal, mi se pare că ai adus un suflu nou în această editură, care de ceva vreme se axa aproape exclusiv pe reeditarea cărților din programa școlară, ceea ce nu era un lucru rău, dar iată, a fost loc și de mai mult și chiar de mai bine.

Sunt doi ani de când m-am alăturat editurii Cartex. Mă ocup într-adevăr de partea de PR și, pe lângă asta, coordonez colecția de poezie contemporană. Îmi place să cred că acest suflu de care vorbești s-ar fi putut întâmpla și fără mine, dar mă bucur că eu am fost cea care l-a adus. Prima mea misiune secretă a fost de a crea o viață online a editurii și de a ne conecta cât mai bine cu cititorii – ceea ce sper că ne iese.

Știu că tot în cadrul editurii Cartex coordonezi și o nouă colecție de poezie contemporană, Amaterasu, în care au apărut deja, dacă nu mă înșel, patru volume de poezie tânără. Primele trei fiind chiar volume de debut. Cum ți-a venit ideea lansării unei noi colecții de poezie română contemporană? Și de unde numele acesta inedit, Amaterasu?

Încă de când am început colaborarea mea la Cartex, am stabilit că vom avea și o colecție de poezie contemporană – așadar, a fost de la bun început în plan. După cum știi, m-am pus în slujba poeziei de mai multe ori, nu doar ca poetă, așa că era natural să-mi doresc această colecție la Cartex. Amaterasu este numele unei zeități japoneze, zeița soarelui și are o mitologie foarte interesantă. S-a ascuns într-o peșteră după o ceartă cu fratele ei, Susanoo, zeul furtunii. Și, din cauza asta, toate culturile și oamenii sufereau și celelalte zeități s-au hotărât s-o atragă afară din peșteră – cum ea nu voia să iasă, au trimis niște zvonuri care spuneau că s-a găsit cineva mai frumos decât ea. De curiozitate, probabil și din narcisism, a decis să iasă și să vadă despre ce e vorba și atunci, pentru prima oară, s-a văzut într-o oglindă. Mai este, în același timp, această tehnică bine cunoscută din manga-ul Naruto, Amaterasu simbolizează niște flăcări negre care ard totul (chiar și focul normal) și nu pot fi stinse cu nimic. Acest simbolism m-a cucerit din motive evidente, dar și pentru că eu cred că, în bună măsură, poezia e și toate lucrurile astea. E nimerit c-am îmbinat lucruri în care cred cu desăvârșire și pasiunea mea undeground pentru anime/manga.

În calitate de enterteiner cultural ești foarte activă atât pe bookstagram, cât și pe blogul tău, De vorbă cu sine, unde postezi frecvent recenzii de carte, dar cred că cea mai vizibilă activitate din această sferă o reprezintă podcastul tău, Perfect contemporan, unde ai mereu invitați scriitorii cei mai în vogă din literatura română. Povestește-ne puțin despre ce presupune realizarea unui astfel de podcast, despre alegerea invitaților, despre cât de greu este să îi convingi, dacă ai întâmpinat și greutăți în acest sens?

Nu pot spune că am întâmpinat greutăți – am întâmpinat refuzuri și amânări, cu siguranță, dar asta este normal și nici nu mă defazează în vreun fel. O să fiu neortodoxă și o să-ți spun că nu m-ar deranja nici dacă un invitat mi-ar spune direct: „Nu vreau să vin la tine la podcast că nu-mi place cum/ce faci acolo.” Aș crede că e un sentiment onest și normal și mi-aș vedea apoi de treaba mea. Dar, desigur, asta nu s-a întâmplat până acum și toți invitații mei au fost extrem de amabili, chiar și cei care m-au refuzat. Eu le sunt întotdeauna recunoscătoare pentru deschidere și pentru că își fac timp pentru aceste dialoguri.

 Cea mai mare dificultate pe care o întrevăd în ultima vreme este timpul – aș vrea să fac mai multe episoade și mai constant, dar nu reușesc. A doua dificultate este cea tehnică, sunt unele probleme pe care nu le pot controla și uneori am dificultăți în a le rezolva. Altfel, înregistrarea podcastului presupune multe skill-uri diferite și performanțe asemenea, iar eu fac tot ce pot ca one-person-show. E partea de invitație și tot ce ține de comunicare și apoi înregistrarea propriu-zisă. După aceea vine editarea, finisajele, vizualul, pregătirea textelor și produsului final, încărcarea pe platforme și promovarea. Desigur, toate acestea implică nu doar investiții de timp, ci și financiare, așa că e o structură destul de complexă.

În ceea ce privește alegerea invitaților, lucrurile sunt simple. Citesc o carte, îmi place. Și atunci vreau să vorbesc cu autorul sau autoarea despre asta.

Și ultima întrebare, cea clișeu, ce se mai pregătește în laboratorul tău literar? Lucrezi la vreo carte nouă sau te axezi mai mult în această perioadă pe zona de podcast/ blog / articole pentru diverse reviste?

Am o carte de proză scurtă pe care mi-aș dori să (încerc) s-o public. Și din ianuarie am început un demers pe substack: citesc cu fișă de lectură câte o carte, în tandem cu oricine vrea să mi se alăture. Până acum am (re)citit Crimă și pedeapsă și Mândrie și prejudecată, iar în martie vom citi Zgomotul și furia (prima mea întâlnire cu Faulkner). De multă vreme nu am mai citit atât de implicat și cu notițe zilnice despre ce citesc, așa că invit pe oricine să ni se alăture.

Altfel, relația mea cu Spune-mi unde să apăs mai tare nu s-a terminat. Scrisul poeziei nu are aceeași constanță la mine ca alte lucruri. Am mai publicat poeme inedite în antologia Antologeek (Editura pentru Artă și Literatură) și o proză scurtă în antologia aniversară a Editurii Paralela 45, 30.

Mulțumesc mult de tot pentru acest interviu. Sunt convins că cititorii revistei Planeta Babel vor fi încântați să te fi cunoscut puțin mai bine pe această cale.
Eu mulțumesc și salutări cititorilor revistei Planeta Babel.

---