Râsu-plânsu’ româno-german de ieri, de azi și de mâine

Jan Cornelius s-a născut în România, la Reșița, dar în 1977 a reușit să fugă de comunism în Germania, stabilindu-se la Düsseldorf. Scrie atât în limba română, cât și în limba germană, cărți umoristice, pentru adulți și copii. Tema predilectă o constituie absurdul vieții de zi cu zi, din Germania, din România sau din alte țări, autorul fiind și un neobosit călător pe toate meridianele lumii.

În romanul Eu, Dracula și John Lennon, Jan Cornelius reiterează și analizează, în manieră comică (deși avem de-a face cu un comic amar) o serie de evenimente și situații petrecute atât în perioada copilăriei și adolescenței petrecute în România comunistă, cât și în cea a tinereții și maturității petrecute în Germania democrată. Dintru început trebuie sesizat că aceste reiterări nu sunt făcute în ordine cronologică, ci într-o ordine aleatorie, dictată de fluxul conștiinței. Totodată se observă faptul că autorul nu operează niciun fel de schimbare de voce sau de ton pentru a diferenția sau delimita cele două perioade sau cele două locații. În ceea ce mă privește, suspectez aici inclusiv o abordare liniară perfect deliberată și asumată, menită să sugereze o realitate pe care nu mulți se încumetă să o recunoască, anume aceea că, la nivelul absurdului vieții și al prostiei insinuată la toate nivelurile sociale, nu sunt diferențe majore nici între comunism și democrație, nici între Est și Vest, respectiv România și Germania, ci doar de nuanță.

De altfel, Jan Cornelius se dovedește a fi un maestru al nuanțelor și al nuanțărilor atunci când vine vorba despre maniera de a ilustra cazurile de râsu-plânsu’ pe care le sesizează. Și sesizează multe, pentru că, totodată se dovedește a fi și un demn urmaș al lui Caragiale, atât prin predispoziția spre comic, cât și prin faptul că vede enorm și simte monstruos. Și dacă tot a venit vorba despre descendențe literare și poate chiar umane, însuși Jan Cornelius își stabilește, subtil, arborele genealogico-stilistic din care se trage, afirmând arhimedic: „Evrica! Acum știu, în sfârșit, de ce Caragiale, Ionesco, Urmuz și Tristan Tzara au descris mai bine absurdul decât oricine pe lume – pentru că au trăit în România. Mi-am propus să mă întorc aici cel puțin o dată pe an, căci un lucru e sigur: în țara asta n-ai cum să te plictisești.”

Așadar, recomand acest roman al lui Jan Cornelius, atât pentru umor și savoare literară cât mai ales pentru luciditatea tăioasă menită să ne trezească din somnul ignoranței în care adeseori ne adâncim cu toții, chiar dacă uneori o facem numai pentru igiena minții și a sufletului, pentru a ne păstra întregi la minte. Totuși, starea de conectare la realitate, oricât ar fi de crudă, se cere a fi permanentă, altfel riscăm să devenim complici la prostie și la absurdul vieții.

---