[re(con)stituire] și alte poeme de Noemina Câmpean
(Noemina Câmpean)
re(con)stituire
poemul se năștea, paradoxal, săptămână cu săptămână
nicidecum la prima întâlnire
într-un analfabetism funcțional primar, bergmanian, al sufletului
je suis un poème, spunea cineva
cu gândul că ceea ce rămâne din ceea ce se pierde
ceea ce nu se înscrie din ceea ce se scrie
nu este un rest al nereprezentabilului
ci însăși ființa mea
cariată de-a lungul zgomotelor crocante
iubită mai mult sau mai puțin
bronzată de puterea nisipului mieros
permeabilă chiar
un chip în fața unui ecran ține de mână,
imaginar, un alt chip din spatele altui ecran
un chip ce evocă zeci de alte chipuri
povești, istorii, parabole colorate
în jurul unui monolog nu numai interior
ci și exterior și exteriorizat
cuvintele din poem – întotdeauna unul în fața celuilalt
și niciodată în ordine inversă, retroactivă
sau în spatele gândurilor
erau, desigur, cuvintele care se revoltau
sau refuzau să participe la resurecția proprie
știind, încă de la început, de la geneza literei,
că adevărul e mincinos și de neîncredere
precum semințele nedigerate de păsări
și scufundate într-o apă tulbure
*
prin fereastră ca prin oglindă
transparența lunii, lunară
a vedea adevărul întunecos și amintirile prin pânza lunii
suntem singuri, cu adevărat
eu sunt de-a dreptul singură
suntem atât de singuri încât,
de atâta singurătate
ne-am uitat până și numele
data de naștere
culoarea ochilor
locul de la cinematograf
suntem singuri și nimeni nu mă poate contrazice
nu ne putem rosti numele
*
pietrele din rinichi mucegăiesc împreună
cu lucrurile din casă
devenim mai bătrâni, îți spun, dragul meu
ce sens are să adunăm cărți
dacă ne e scârbă de ele?
deschid cutia primită de la spital, pietrele se deplaseză pe fundul ei
în golul deschis
de pe un perete pe celălalt
parfumul lor ascunde cantitatea de viață
și de lichide filtrate și transpirate
vară–iarnă
pietrele au colțuri înțepătoare, nu au un traseu drăguț
femeia a creat și a dat naștere
celor două pietre nemâncând pietre
Leave a comment