Reflecțiile unei cusătorese
(Miruna Vasiliță)
O priveau amândoi cu insistență, așteptând răspunsul. Lizi plângea într-un colț al încăperii, cu sughițuri mici ce întrerupeau liniștea aceea tensionată. Domnul era așezat la biroul din lemn de mahon. Era aplecat înainte și își împreunase mâinile în fața bărbiei. De sub sprâncenele stufoase îi arunca o uitătură cenușie, arzătoare. Pia putea să jure că abia aștepta să plece, deși el era cauza acelei reuniuni incomode. Nora, soția lui, făcu câțiva pași și se opri în mijlocul camerei. Se pironi în fața biroului, astfel încât ochii Piei să nu o mai poată ocoli.
– Ai văzut totul, nu-i așa? o întrebă doamna cu un calm rece, arcuindu-și aproape imperceptibil sprâncenele atent pensate și strângând din buze. Avea aceeași privire de interes camuflat în degajare ca în ziua în care se cunoscură.
Pe atunci lucra în magazinul de modă al doamnei Ninette de pe Calea Victoriei, o slujbă mai mult decât onorabilă, obținută după multe strădanii și după intervenția unei mătuși pe lângă fiica doamnei Ninette, care îi lăudă lucrătura fină și ochiul expert. Patroana o măsură din cap până-n picioare, apoi îi puse mâna la încercare pe tot soiul de cusături. Magazinul ei oferea atât ținute la comandă, cât și de-a gata, plus retușurile aferente, iar cusătoresele ei trebuiau să fie pricepute și discrete. Odată testul încheiat, doamna Ninette încuviință, apoi îi spuse scurt:
– Mâine dimineață, de la ora 7.
Pia răsuflă ușurată pentru prima dată în trei luni, de când bărbatul îi muri de tuberculoză, rămânând astfel singura care avea grijă de o fetiță mică și de o mamă bolnavă.
Lucrul în magazinul de pe Calea Victoriei era istovitor, dar îi plăcea. Spectrul războiului se evapora din ce în ce mai mult. Vremurile se schimbau, iar moda ținea pasul. Femeile erau mai libere, pălăriile mai mici, părul mai scurt, tuns à la garçonne, pantofii căpătară un vârf rotunjit și o baretă subțire peste picior, iar croiurile erau drepte, fără pense, cu talia căzută. Nu se mai purtau rochiile cu malacov și materialele grele, iar Pia își admira clientele zi de zi în țesături lejere, flanel, jerseu sau crêpe de chine. Răsfoia cu conștiinciozitate revistele franțuzești comandate de patroană în mod regulat și avea întotdeauna idei care să pună în valoare silueta feminină. Celelalte fete din atelier o respectau. Trudeau cot la cot cu sârg, dar făceau și glume, în special imitând-o pe doamna Ninette, cu zâmbetul ei fals rezervat clientelor și tonul arțăgos destinat angajatelor.
Într-o zi fu chemată într-una dintre camerele de probă pentru a lua măsurile unei cliente noi. O găsi acolo pe Nora, răspândind o aromă de Coty Chypre și privindu-și încruntată bluza albă, a cărei broderie fină fusese parțial destrămată, pentru că tocmai o agățase cu inelul cu smarald prins în gheruțe de aur. Pia se apropie și începu să evalueze pagubele.
– Nu cred că se mai poate face nimic pentru bluză, zise Nora. Dar eu am venit pentru două fuste noi.
– Pot repara și bluza, îi spuse Pia, aplecându-se pentru a-i lua măsurile.
– Fetele mele sunt cele mai bune, întări doamna Ninette, care supraveghea totul de la o distanță de câțiva metri.
Amuzată și curioasă, Nora se dezbrăcă și îi întinse bluza ca pe-o provocare. Era prima la care o supunea, iar Pia avea să exceleze. Broderia fu reparată sub privirile uimite ale clientei, care o anunță pe patroană că aștepta ca fustele noi să-i fie aduse acasă de Pia.
O primi într-un salonaș cu fotolii îmbietoare, îmbrăcate în pluș roșu și o servi cu cafea fierbinte, apoi trecu direct la subiect.
– Îți ofer un salariu de trei ori mai mare ca să fii camerista mea. Nu te îngrijora în privința doamnei Ninette. Dacă accepți, îi voi da eu vestea plecării tale. Mâine am nevoie de un răspuns.
Părăsi, așadar, magazinul de modă de pe Calea Victoriei, după ce își îmbrățișă colegele și o salută pentru ultima oară pe doamna Ninette, care se adânci într-o muțenie ostilă și se alătură casei în care stăpânea Nora. Află numaidecât că ea și soțul ei erau căsătoriți de nici jumătate de an, iar bucătăreasa și menajera le fuseseră trimise de familia soțului. Nora era foarte tânără, iar cele două femei nu o respectau și îi contestau aproape orice decizie, legată sau nu de gospodărie, de la alegerea meniului până la alegerea ținutei. O considerau capriciul unui bărbat înstărit, trecut de prima tinerețe și nimic mai mult. Pia, în schimb, descoperi altceva. Nora compensa lipsa experienței de viață prin prezență de spirit. Avea ochi de vultur și urechi de vulpe, înțelegea totul cu ușurință, dar nu lăsa să i se citească pe chip nicio reacție.
După doar două luni, armonia precară din casă fu tulburată și mai mult. Menajera i se plânse domnului că nu mai făcea față și că avea nevoie de ajutor. Domnul se învoi, iar astfel își făcu apariția Lizi, adusă de menajera care o recomandă. Soțul Norei nu avu nimic de obiectat, ba chiar începu curând să o înghesuie pe la colțuri pe noua fată în casă, după cum observă Pia cu stupoare. Iar acum, după încă două luni de hârjoneli asidue, se aflau toți patru în aceeași încăpere, așteptând ca balanța să se încline sub greutatea răspunsului ei.
– Ai văzut totul, nu-i așa, Pia? întrebă din nou Nora, accentuându-i numele și desfăcându-și pumnul. În palma ei dreaptă lucea o pereche de cercei micuți din aur cu granate, pe care Lizi îi furase și îi purtase în acea zi cu ostentație, dar Pia bănuia că îi fuseseră dăruiți chiar de stăpânul casei, care, ca mulți alții, nici nu își dădea seama ce fel de femeie avea lângă el și presupuse că aceasta nu va remarca absența unor cercei insignifianți dintre multele și scumpele bijuterii pe care le deținea.
Îi părea rău de Lizi, de tinerețea ei. Abia împlinise 19 ani și se arătase flatată de atențiile domnului, ba chiar îl încurajase. Poate își imaginase că avea să-i ia locul Norei. Continua să plângă și nu îi adresa nimeni niciun cuvânt. Bărbatul îi aruncă o privire pe furiș, iar Pia citi în ea dezgustul față de plânsul acela ca de copil necăjit, căruia i se făcuse o nedreptate.
Nora aștepta ca Pia să mintă pentru ea, să spună că văzuse cum Lizi luase cerceii din cutia de pe măsuța ei de toaletă. Nu se grăbea și părea să-și savureze triumful înainte ca el să fi fost pecetluit de cuvintele Piei. Și avea dreptate, căci de-acum ele două se cunoșteau bine. Nora își aprecia camerista pentru fidelitatea și meșteșugul ei, iar Pia își admira stăpâna pentru că juca acel joc al puterii domestice mai bine decât bărbatul ei, cu toți anii pe care îi avea în spate și cu toată averea lui. Era un bărbat slab și nu îl putea suferi. Dar vremurile se schimbau, femeile erau mai libere, aveau părul mai scurt, rochii mai lejere și pălării mai mici, ce aminteau de o cască militară, iar Pia se gândi că Nora era ca un general subestimat de toți, care apoi își arată priceperea în luptă. O astfel de femeie era oricând de preferat unui bărbat slab, iar ea ar minți fără prea multe remușcări ca să o susțină. Așa că trase aer în piept și spuse apăsat:
– Da, am văzut totul.
Imaginea reprezentativă: Janko Ferlic
Leave a comment